Povestea luptei cu inaltimile - Cum au fost batute recordurile de altitudine pe cei mai celebri munti ai Terrei

de Vlad Barza     HotNews.ro
Marţi, 26 aprilie 2016, 10:09 Science - Terra

Himalaya
Foto: L. Barza
Pana acum cateva sute de ani se credea ca pe varfurile montane se gasesc spirite care nu lasa pe nimeni sa se apropie de ele, insa dupa 1750 conceptia oamenilor s-a schimbat, iar varfurile cele mai inalte au devenit o tinta atractiva. Oamenii au vrut sa ajunga tot mai sus, iar topografii Imperiului Britanic au depasit 6.000 de metri in 1820 si cativa aventurieri au urcat mai sus de 7.000 de metri acum 110 ani. Britanicii s-au "razboit" in anii 20' cu cele mai dificile portiuni de pe Everest, lasand in urma cateva recorduri si un super-mister. Despre cum au avansat oamenii in aerul rarefiat al muntilor Himalaya si despre cele mai interesante povesti de lupta cu viscolul si lipsa de oxigen, puteti citi in articol.

Informatia pe scurt
- Oamenii au depasit acum multe mii de ani 6.000 de metri altitudine in Anzi, dar alpinisnul modern s-a nascut acum doua secole, in Alpi
- Inainte de 1860 doi frati germani au stabilit un record deosebit pentru acele vremuri, depasind 6.700 metri altitudine pe masivul Abi Gamin. Recordul avea sa reziste aproape 40 de ani.
- In 1909, ducele Abruzzilor avea sa devina primul om care trece de 7.500 metri altitudine.
- Primii alpinisti care au depasit granita celor 8.000 de metri au fost trei britanici: Mallory, Norton si Sommerwell, in 1922. Momentul este important deoarece cateva zile mai tarziu doi alpinisti, Bruce si Finch, au ajuns la 8.300 cu oxigen suplimentar, dovedind ca in acest mod avansul este mult mai rapid.
- In 1924 Mallory si Irvine dispar incercand sa cucereasca Everestul, dand nastere celui mai mare mister din istoria ascensiunilor montane. Au atins sau nu varful? Nu exista dovezi concludente afirmative, dar povestea este captivanta exact din acest motiv.
- Recordul de altitudine a rezistat 28 de ani. In 1952,  elvetianul Raymond Lambert si serpasul Tenzing Norgay au ajuns pana la 8.600 de metri, insa au fost nevoiti sa se intoarca din cauza vremii neprielnice
- Un an mai tarziu Tenzing a reusit sa ajunga pe Everest in permiera, fiind insotit de neo-zeelandezul Edmund Hillary. Oamenii ajungeau pentru prima oara pe cel mai inalt punct de pe Terra, la 8.848 de metri.
- In 1978 s-a petrecut un alt moment istoric: doi alpinisti au urcat pe Everest fara oxigen suplimentar: Reinhold Messner din Tirolul de Sud (Italia) si austriacul Peter Habeler.


Zeii marilor inaltimi nu vor sa fie deranjati

Varfurile montane au fost privite doar in ultimele doua secole ca tinte ce merita atinse. Pana atunci, erau privite cu frica sau cu veneratie,  fiindca se credea ca acolo, in cel mai inalt punct, salasluiesc zei si diverse spirite ale naturii. Majoritatea varfurilor mari erau considerate sacre si nici nu se punea problema cuceririi, gandirea fiind ca "duhul" ce stapaneste cel mai inalt punct ar fi deranjat si se va razbuna. In Evul Mediu, in unele sate montane elvetiene era interzisa prin lege urcarea varfurilor inalte din apropiere, iar pe unele varfuri din Asia este interzisa ascensiunea si azi, fiind considerate sacre.

Un exemplu special este Kanchenjunga, al treilea cel mai inalt varf al lumii, la care autoritatile nepaleze au pus o conditie speciala chiar si expeditiei care in 1955 a reusit sa cucereasca varful: alpinistii trebuie sa se opreasca la cativa metri de varf, pentru a nu-l profana.



Si mai rau au stat lucrurile pentru expeditia japoneza care in 1954 a vrut sa urce pe "optmiarul" Manaslu. Locuitorii catorva sate din drumul expeditiei s-au revoltat si nu i-au lasat pe alpinisti cu niciun chip sa treaca, motivand ca zeii din varf de munte s-au infuriat ca japonezii i-au deranjat cu o tentativa de ascensiune si in anul precedent. Ciuma si seceta facusera ravagii in zona, iar oamenii locuului le-au pus in seama zeilor maniati.

Cum este viata la mare altitudine

Viata la mare altitudine nu este deloc usoara, iar daca am ajunge brusc de la nivelul marii, la peste 4.000 de metri, am avea dificultati de respiratie si de miscare, iar viata ne-ar fi pusa in pericol,  daca nu am cobori imediat

Dar in cateva regiuni de pe glob oamenii au trait inca din vechime la altitudini mai mari decat cea a Mont Blanc-ului, iar dovezi arheologice arata ca acum 12 milenii ar fi existat o asezare in Anzi, la 4.500 de metri altitudine. Mai mult, in apropierea varfurilor andine de peste 6.000 de metri s-au gasit urme de sanctuare, de ziduri si chiar mumii, ceea ce inseamna ca oamenii au ajuns atat de sus inca din vremurile pre-columbiene.

In Alpi, s-au descoperit obiecte neolitice si la peste 2.500 metri altitudine si se poate presupune ca oamenii au trecut si de 3.000 de metri in incursiunile de vanatoare.

Cert este ca cei care locuiesc in regiuni super-inalte, precum Tibet, Himalaya sau Anzi au organismul adaptat vietii in zone cu aer rarefiat, iar studii recente au relevat ca ei poseda o gena pe care locuitorii de la campie sau podis nu o au.



Inca de la 2.800 de metri se simt efectele aerului rarefiat, la peste 4.000 de metri senzatiile de greata si de moleseala se simt tot mai puternic, iar la peste 5.500 de metri viata unui om care nu este aclimatizat macar cateva zile, este pusa serios in pericol. La peste 8.000 de metri (dupa alte variante la peste 7.500 de metri) se gaseste asa numita "zona a mortii" unde cantitatea de oxigen este de trei ori mai mica decat la nivelul marii si aclimatizarea este imposibila.

In plus, vantul poate depasi 300 km/h, iar temperatura poate scadea la -60 de grade si capacitatea unui alpinist de a gandi rational este grav afectata. Pe varful muntelui Everest nu exista statie meteo, insa estimarile sunt ca in cele mai calde zile maxima ajunge la -12, - 10 grade.

Din cauza scaderii cantitatii de oxigen absorbite prin respiratie, la mare altitudine apar mari probleme: intre 3.500 si 5.000 metri altitudine se manifesta edemul pulmonar de mare altitudine, iar lichidul din tesuturi se infiltreaza in plamani. Cel afectat respira tot mai greu, gafaie si devine confuz. Poate fi salvat daca este dus urgent la altitudini mai joase.

Edemul cerebral de altitudine este mai rar, apare la altitudini foarte mari, insa poate avea consecinte grave asupra alpinistului. Apare apatia, iar pierderea cunostintei se poate face rapid. Nici coborarea la altitudini reduse nu rezolva problema.



La altitudini de peste 7.500 metri corpul moare incet-incet, nu se mai poate adapta si doi factori actioneaza puternic: lipsa de oxigen si lipsa de fluide din corp. Acest al doilea punct este foarte important: la altitudini mari prin transpiratie si prin respiratie corpul pierde cativa litri de lichid/zi, consecintele putand fi grave: atacuri cerebrale, atac de cord, tromboza pulmonara.

Lipsa de oxigen cauzeaza si eficienta mentala redusa: deciziile nu sunt luate la fel de rapid si la fel de inspirat, iar diverse distante sau calcule esentiale pentru ascensiune sunt estimate gresit. Consecinta este ca riscul de accidente creste enorm fata de o excursie la altitudini mult mai mici.

Primele recorduri - Poveste cu colonizare, exploratori si curaj nebun

Oamenii au depasit acum multe sute de ani 6.000 de metri altitudine in Anzi, dar alpinisnul s-a nascut acum doua secole, pana atunci muntii nefiind priviti ca tinte ce merita atinse. Insa Iluminismul a schimbat modul in care omul priveste muntii, iar la final de secol XVIII s-a nascut alpinismul si marile varfuri din muntii Alpi au fost cucerite unul cate unul, fie prin povesti pline de suspans, fie cu pierderi de vieti la coborare. Epoca in care zeii dominau varfurile era pe cale sa dispara

Insa o vorba spune ca "unde se termina Alpii, incepe Himlaya", fiindca la 4.800 de metri, inaltimea Mont Blanc-ului, in Himalaya este prea jos chiar si pentru tabara de baza (cea a Everestului este la 5.500 metri). Europenii si-au indreptat atentia catre Asia, iar primii exploratori care au depasit 6.000 de metri au fost topografii britanici si indieni de la Survey of India care au cartografiat timp de un secol zona Himalaya-Karakorum. Date certe arata ca un topograf pe nume Gerard a urcat in 1828 un varf de peste 6.200 de metri. record uimitor pentru acele conditii. Topografii Imperiului Britanic urmau sa depaseasca de cateva zeci de ori altitudinea de 6.000 de metri intre 1830 si 1870, insa noul record urma sa fie stabilit de doi germani.



Intre 1855 si 1857 o expeditie initiata de geograful Alexander von Humboldt si finantata de regele Prusiei i-a trimis pe cei trei frati Schlagintweit (Adolf, Hermann si Robert) in zona Himalaya si Karakorum unde acestia au urcat cateva trecatori si au fost primii care au vazut marii ghetari ai zonei si au folosit coarda pe portiunile dificile. Au incercat sa urce pe un varf de peste 7.300 de metri - Abi Gamin - insa din cauza vremii rea s-au oprit la 6.785 metri, record extraordinar pentru dotarile care erau la dispozitia oamenilor de munte de acum peste 150 de ani, Ca recordul de altitudine era deosebit o arata si timpul care a trecut pana la depasirea lui: 40 de ani.

Recordul de altitudine s-a mutat la final de secol XIX in America de Sud fiindca in 1897 elvetianul Matthias Zurbriggen a urcat pe Aconcagua (6.960 metri), cel mai inalt varf montan din afara Asiei. Muntele din Argentina este lipsit de dificultati tehnice pe ruta nordica, insa din cauza altitudinii mari, greutatile tin de nivelul scazut de oxigen si de clima extrem de rece.

Insa un prag special ce trebuia depasit era cel de 7.000 de metri, iar asta s-a intamplat cu siguranta in 1905 cand alpinistul englez George Longstaff a incercat sa urce pe varful himalayan Gurla Mandhata, reusind sa ajunga pana la 7.250 metri, altitudine unde a constatat ca muchia pe care urcase nu duce pe varf. Doi ani mai tarziu, Longstaff a devenit - alaturi de doi ghizi italieni si de un solldat gurkha - a primul om care cucereste un "saptemiar" (Trisul 7.120 metri).



In acelasi an, in toamna, doi norvegieni depasesc recordul mondial de altitudine, urcand pana la aproximativ 7.300 metri pe un varf numit Kabru, de care-i mai desparteau sub 40 de metri diferenta de nvel.  Cei doi se numeau Rubenson si Aas si venisera in Himaaya de dragul aventurii, nu cu gandul de a cauta gloria.

Cum erau imbracati alpinistii in urma cu un secol

La finalul primului deceniu al secolului XX zona Karakorum a fost vizitata de unul dintre cei mai hotarati exploratori, un var al regelului Italiei. Este vorba de Luigi de Savoia, ducele Abruzzilor care, dupa ce a urcat pe munti din aproape toate continentele, s-a indreptat catre Asia, dorind sa incerce sa urce pe K2.


Ducele Abruzzilor (sursa Wikimedia Commons)

La fata locului, in zona ghetarului Baltoro din Pakistan, ducele si-a schimbat planurle pentru ca muntele K2 era mult prea complex pentru posibilitatile din acea perioada. Ducele a facut insa istorie, devenind primul om care ajunge la 7.500 de metri altitudine, pe muntele Chogolisa care insa nu a putut fi cucerit, din cauza ca vremea s-a stricat brusc. Ducele a fost insotit de cel mai mare fotograf al inceputului de secol XX, italianul Vittorio Sella care a facut poze de o claritate exceptionala in zona varfului K2, poze care au ajutat expeditiile in urmatoarele cateva zeci de ani.

Pana la depasirea pragului de 8.000 de metri urmau sa mai treaca 13 ani, iar cucerirea primului "optmiar", Annapurna, avea sa se intample (abia) in 1950. Primii alpinisti nu erau mai putin capabil decat cei de astazi, insa conta foarte mult echipamentul. Acum 90-100 de ani hainele cu care acestia urcau in Himalaya nu erau cu mult diferite fata de hainele de oras si materialele sintetice nu isi facusera aparitia.


Fotografie de Vittorio Sella

Un test facut in 1999 arata ca hainele cu care legendarul alpinist britanic Mallory a disparut la peste 8.000 de metri pe Everest, i-ar fi permis sa atinga varful si ar fi oferit protectia necesara, insa la limita. Insa miscarile erau mai putin libere in hainele de lana de atunci si acelea ofereau mai putina protectie impotriva vantului ce poate trece si de 250 km/h la mare altitudine, In plus, hainele si manusile de la inceput secol XX nu ofereau o la fel de buna protectie impotriva friguluii si a degeraturilor cauzate de temperaturile ce pot scadea si la sub -50 de grade.

Dupa 1950 s-a produs o revolutie la nivel de echipament si au aparut pufoaicele extralejere si bocancii cu izolatie din plastic si talpa vibram. Aparatele de oxigen cantareau cu totul peste 15 kg, in timp ce acum se gasesc si de sub 3 kg.

Anii 20' - Britanicii nu reusesc sa urce pe Everest, dar doi oameni intra in legenda

Primii alpinisti care au depasit granita celor 8.000 de metri au fost Mallory, Norton si Sommerwell  in expeditia britanica ce a incercat in 1922 sa cucereasca Everestul. Au dormit intr-o tabara instalata la o altitudine record, 7.600 metri si purtau caciuli de lana si palarii de fetru, ceea ce a facut insuportabila lupta cu frigul. Au atins insa peste 8.200 metri altitudine FARA oxigen suplimentar, iar cateva zile mai tarziu, doi colegi din expeditie au ajuns pana la peste 8.300, insa cu oxigen suplimentar. Bruce si Finch au ajuns la 8.325 metri ajutati de aparatele de oxigen si au dovedit ca inaintarea se poate face mult mai rapid cu aparatele de oxigen, decat fara. Cu oxigen sulimentar urmau sa fie cucerite toate marile varfuri himalayene, desi multi "puristi" au spus ca nu e deloc fair-play. Oxigenul era numit de catre serpasi, "aer englez" fiindca era un lucru inedit folosit de alpinistii englezi prezenti in mare numar in Himalaya pe atunci.


George Leigh Mallory (sursa - Mountain Heritage Trust)

Ambele echipe de asalt s-au intors din drum fiindca inaintarea s-a facut foarte incet din cauza frigului si a aerului rarefiat.

La peste 8.000 de metri aerul este extrem de sarac in oxigen si corpul omenesc nu se poate adapta. Apare o toropeaala care e amplificata cu cat trece timpul si fiecare actiune cere inzecit timpul cu care ar putea fi realizata la altitudini mici. Poate dura 50 de minute incaltatul bocancilor si legatul sireturilor, iar noptile in cort la aceste altitudini sunt groaznice, nu doar din cauza frigului si vanturilor puternice, ci si fiindca in aerul rarefiat este cumplit de greu sa adormi, chiar si cand esti obosit la maxim.

La altitudini extreme cauza principala a problemelor severe de sanatate deriva din lipsa fluidelor din corp. Practic e ca un desert, chiar daca in jur este plin de zapada. In plus, lipsa de oxigen, cumulata cu densitatea mare a sangelui cauzeaza nu doar o scadere crunta a eficientei fiziologice, ci si a eficientei in luarea deciziilor. Pot fi luate hotarari gresite, timpul necesar intoarcerii poate fi grav subestimat si pentru ca mintea nu este limpede, se pot intampla accidente pe portiuni relativ usoare. Altitudinea afecteaza grav creierul.

La doi ani dupa ce primii oameni au ajuns la peste 8.000 metri, in 1924, britanicii au trimis din nou o mare expeditie, convinsi fiind ca de data aceasta Everestul va fi cucerit. O buna parte dintre destoinicii alpinisti prezenti in 1922 erau si acum, iar anul va ramane celebru in istoria alpinismului pentru ca a dat nastere celei mai mari enigme din istoria cuceririi Everestului.

Insa pana acolo trebuie spus ca in aceasta expeditie a fost stablit un nou record de altitudine, Edward Norton ajungand la 8.572 de metri, la sub 300 metri altitudine de varf. A decis insa sa nu continue din cauza terenului dificil si a faptului ca ora era foarte inaintata. Recordul sau urma sa dainuie 28 de ani. Norton nu mai avea nicio sansa sa ajunga pe varf: in ultima ora avansase doar 40 de metri diferenta de nivel si deja trecuse ora 12.00, nefiind suficient timp pentru intoarcere. In plus, Norton avea tulburari de vedere din cauza inaltimii foarte mari la care se afla.



Pe 10 iunie 1924, George Leigh Mallory si "Sandy" Irvine au facut o noua tentativa, insa au disparut fara urma la peste 8.000 m. Au fost vazuti pentru cateva minute de la mare departare de colegul lor Odell, insa apoi vremea rea a acoperit totul. Nu se stie daca cei doi au ajuns pe varf si nu exista vreo dovada ca ar fi cucerit Everestul, ci doar speculatii. Misterul nu a fost dezlegat nici dupa ce trupul lui Mallory a fost descoperit in 1999 si doar gasirea aparatului de fotografiat ar putea elucida misterul. Insa parerea care predomina este ca niciunul dintre cei doi nu a ajuns pe Everest din cauuza ca in apropierea varfului exista o portiune foarte tehnica, extrem de greu de abordat cu echipamentele de acum noua decenii.

Recordul de altitudine a fost depasit abia 28 de ani mai tarziu, in 1952, cand o expeditie elvetiana a fost extrem de aproape de Everest. Raymond Lambert si serpasul Tenzing Norgay au petrecut o noapte cumplita la 8.400 metri, cea mai mare altitudine la care s-a innoptat pe Everest, iar dimineata au pornit spre varf, insa din cauza furtunii au putut ajunge pana la 8.600 metri altitudine.

Marea victorie si triumful fara oxigen suplimentar


Un an mai tarziu, o expeditia britanica ce a fost condusa de colonelul John Hunt reusea mai multe recorduri, dar si marea victorie. Recordul de altitudine avea sa cada mai intai sub asaltul a doi alpinisti ce au ajuns la 8.700 metri: Tom Bourdillon si Charles Evans. S-au intors insa din cauza unor probleme cu aparatele de oxigen.



Apoi, neozeelandezul Edmund Hilary si serpasul Tenzing au reusit sa ajunga pe 29 mai 1953 pe cel mai inalt varf al lumii folosind aparate de oxigen. Au baut limonada, au mancat sardine, biscuiti, caise confiate, curmale, gem si miere si au reusit sa ajunga pe varf unde doar Tenzing a fost fotografiat de catre Hillary, fiindca acesta nu stia daca serpasul invatase sa foloseasca un aparat foto.

S-a scris enorm despre izbanda lor care a fost politizata si dusa spre tabloid, fiind indelung dezbatut subiectul legat de care dintre cei doi a fost primul care a pus piciorul pe varf.

In 1978 s-a petrecut un alt moment istoric: doi alpinisti au urcat pe Everest fara oxigen suplimentar. Este vorba de legendarul Reinhold Messner din Tirolul de Sud (Italia) si de prietenul sau austriac Peter Habeler. Comunitatea medicala a spus inainte de expeditie ca asa ceva nu este posibil si ca cine incearca sa urce fara oxigen suplimentar isi va pierde mintile. Messner, extraordinar de bine pregatit sa faca fata la altitudine, a caracterizat cat se poate de clar experienta "E ca si cand ai merge pe Luna fara oxigen". El spune ca rar s-a simtit mai obosit si ca faceau pauza la fiecare 15-20 de pasi. "Mintea parea sa nu mai functioneze, urcam ca un robot".



Cat de greu este la mare altitudine, dar si cat de grav e cand lucrurile merg prost s-a dovedit acum trei decenii. In 1986, pe varful K2 s-a intamplat unul dintre marile dezastre din istoria alpinismului, 13 oameni murind, din care cinci din cauza unei furtuni care i-a prins la peste 8.000 de metri. Doar doi alpinisti, printre care si celebrul Kurt Diemberger, au scapat, dupa ce au stat fara oxigen opt zile la peste 8.000 de metri.

Ani de groaza pentru Nepal


Peste 10.000 de oameni au depasit altitudinea de 8.000 de metri, iar Everest a devenit un loc extrem de aglomerat fiindca tot mai multi vor sa urce pe varf, chiar daca in medie costurile trec de 50.000 de dolari/persoana. In aceste conditii ajung si oameni nepregatiti sa lupte cu conditiile periculoase de la peste 7.000 de metri si nu este deloc mic numarul celor care mor incercand sa urce.

In 2013 peste 650 de oameni au ajuns pe varf si s-au tras noi semnale de alarma despre cat de aglomerat si de murdar a ajuns muntele. Apoi au venit dezastrele. In 2014 o avalansa a ucis 16 serpasi in cel mai dur accident din istoria muntelui, in timp ce in aprilie 2015 cutremurul care a omorat 8.000 de oameni in Nepal a distrus infrastructura si multe sate din zona inalta.

2015 a fost primul an din 1972 incoace in care nimeni nu a ajus pe Everest. Insa faima varful a crescut, iar inaccesibilitatea atrage si mai multi oameni dornici sa ajunga acolo cu orice pret.



Citeste mai multe despre   




















3744 vizualizari

  • +3 (3 voturi)    
    Frumos articol (Marţi, 26 aprilie 2016, 12:40)

    JestersTear [utilizator]

    Ar putea fi lejer dezvoltat intr-o ampla lucrare de istorie alpina.
    Felicitari autorului!
  • +2 (2 voturi)    
    Multumiri (Marţi, 26 aprilie 2016, 19:18)

    AEV [utilizator]

    Multumiri si felicitari autorului! Fotografii superbe!
    Recomand amatorilor de istorie alpina cartea ”Paianjenul Alb - Povestea fetzei nordice a Eigerului” de H. Harrer (Polirom, 2015). Am cumparat-o intr-o doara toamna trecuta, dar o deschid si azi adesea si cu acelasi interes.


Abonare la comentarii cu RSS
Vremea la


/
Maine:
|

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Vineri