​VIDEO, FOTO Povestea milioanelor de oameni care au părăsit ”insula de smarald” - Foamete, disperare și drumul însângerat către vremuri mai bune

de Vlad Barza     HotNews.ro
Marţi, 5 noiembrie 2019, 9:18 Science - Arheologie


EPIC Dublin
Foto: Hotnews
​Irlanda este un loc cu totul special fiindcă populația insulei era la 1850 mult mai numeroasă decât în prezent, în timp ce în mai toate țările lumii populația s-a dublat sau triplat în 170 de ani. De mai mult de un mileniu oamenii au tot părăsit ”insula de smarald”, iar povestea a 10 milioane de oameni este spusă de un ”muzeu digital” din Dublin. În locul numit EPIC nu sunt vitrine cu obiecte vechi, ci zeci de ecrane uriașe, proiecții, senzori și jocuri. Istoria nu trebuie să fie un șir sec de nume și date, iar muzeul deschis în 2016 este cu totul special. Mai jos puteți citi și despre istoria valurilor de plecări din Irlanda și despre ”Foametea Cartofului”, unul dintre cele mai negre momente ale Europei în secolul 19.

Un muzeu care spune și povești triste, dar nu vrea să te lase să te plictisești

În 1987, Brian Lenihan, fost vicepremier și ministru de externe al Irlandei, spunea o frază care avea să fie extrem de des citată în ultimii 30 de ani: We can't all live on a small island (Nu putem trăi cu toții pe o insulă mică). Și într-adevăr, nu s-a putut, iar multe milioane de irlandezi au plecat în ultimii 200 de ani. Per total se estimează că 9-10 milioane de irlandezi au părăsit insula de-a lungul a 15 secole, iar cifra este mare dacă ținem cont că acum întreaga insulă are 6,8 milioane de oameni (4,9 mil în republica Irlanda și 1,9 mil în Irlanda de Nord). Insula are 84.000 kmp (dintre care 70.000 republica Irlanda și 14.000 kmp Irlanda de Nord)



Emigrația a culminat după Marea Foamete de la jumătatea secolului 19, dar a fost o realitate și în acest mileniu. Între 2008 și 2012 peste 200.000 de oameni au părăsit Irlanda, din cauza crizei. Lucrurile sunt cu totul diferite în 2019: datele arată că pentru prima oară în 10 ani numărul irlandezilor care s-au mutat pe insulă a fost peste cel al emigranților. În plus, a fost cel mai mare număr al emigranților sosiți într-un an din 2008 încoace: 90.000 (între aprilie 2018 și martie 2019).

Populația Irlandei de-a lungul istoriei (datele cuprind populația întregii insule, inclusiv Irlanda de Nord)

1200: Aproximativ 1,5 milioane
1350: Undeva pe la 1,2-1,3 milioane
1700: 3 milioane
1740; 3,25 milioane
1800: 4 milioane
1841: 8,2- 8,5 miloane
1851: 6,5 milioane
1881: 5,2 milioane
1926: 4,2 milioane
1956: 4,29 milioane
1981: 5 milioane
2016: 6,6 milioane

Irlanda de Nord avea cam 1,6 milioane de locuitori la 1841 și a ajuns pe la 1,25 milioane la 1900. În 1951 avea 1,37 milioane, două decenii mai târziu trecea de 1,5 milioane și acum are aproape 1,9 milioane.

Irlanda este supranumită ”insula de smarald” (Emerald Isle) datorită dealurilor și văilor cu zeci de nuanțe de verde. Interesant, insula a fost numită așa pentru prima oară într-un poem din 1759 al unui poet născut la Belfast (Irlanda de Nord). Poetul pe nume William Drennan a cerut un gest simbolic pentru înmormântarea sa: sicriul să fie dus de trei catolici și trei protestanți. Gestul era important pentru o insulă în care tensiunile religioase au marcat istoria și au dus la violențe extreme.



Muzeul EPIC din Dublin a fost deschis acum trei ani la subsolul unui mall deschis acum un deceniu într-o clădire construită la 1820 când era un depozit de tutun, ceai și băuturi spirtoase. Clădirea a fost mult modificată de atunci, dar a intrat în istorie în 1856 când a găzduit un banchet cu 3.000 de oameni, după ce trupele s-au întors din Crimeea (unde Rusia a fost învinsă de o coaliție în care au luptat și irlandezi).



EPIC a fost deschis de un fost director al Coca Cola care a investit peste 10 milioane euro după ce planurile statului irlandez, care promitea un buget mult mai mare, nu s-au mai concretizat.

Panou cu indicații în engleză și în Irish Gaelic la Trinity College

Ce a ieșit? Un muzeu care însă nu are vitrine, nu are exponate vechi, nu are cartonașe cu explicații scrise cu litere mici. Muzeul este plin de lumină, culoare și sunete: sunt zeci de ecrane foarte mari, proiecții, mese mici și mari cu touch-screen unde poți citi și vizualiza poveștile a peste 300 de emigranți irlandezi din diverse epoci, începând cu Evul Mediu până în 2009. Sunt 20 de camere și în toate te însoțesc sunete în ton cu tema camerei respective: sunet de valuri, vaiete de foame, dezbateri parlementare, muzică irlandeză.



Pe un perete imens este prezentat un film de 3 minute cu momente cheie din ultimii 50 de ani ai istoriei Irlandei. Alături de momente precum vizitele papale (1979 și 2001) și Acordul de la Belfast (1998) pot fi văzute și secvențe de la Coppa del Mondo Italia 90 cu Timofte ratând un penalty și cu Silviu Lung înaintea penalty-ului executat de David O'Leary, prin care Irlanda elimina naționala tricoloră și se califica în sferturi. Este un moment pe care irlandezii îl țin minte, fiindcă naționala lor nu a mai ajuns niciodată în sferturi la campionatul mondial.



Instalații de artă moderne, puneri în scenă colorate, un loc unde te poți plasa singur la zid în rol de inculpat și îți poți scrie numele cu cretă pe plăcuța pe care o ții, spășit:), în dreptul pieptului. Într-un loc poți participa la un joc de cultură generală despre trecutul Irlandei, în altă încăpere explorezi un touch-screen cât o masă de banchet cu ajutorul unui fel de puc pe care il ridici și-l plimbi pe uriașa suprafață tactilă. Este imposibil să te plictisești.


Deși spune și multe povești dramatice, muzeul EPIC este unul optimist. Cum se menționează la intrarea într-una dintre galerii:

”Până la urmă, emigrația nu este doar o cronică a durerilor și regretelor. Este și o poveste puternică despre contribuții și adaptare”


Tocmai de aceea, muzeul arată tot în display-uri super-colorate care au fost principalii inventatori plecați din Irlanda, dar sunt și camere dedicate celebrei muzici irlandeze și evident dansului (Riverdance). Este și un colț despre cinematografia irlandeză, iar când te apropii de ecrane se simte un puternic miros de floricele (Colin Farrell, Pierce Brosnan, Liam Neeson sunt irlandezi, iar Peter O'Toole a avut tată irlandez.




Nu trebuie să uităm că Irlanda, deși este o insulă de nici 7 milioane de locuitori, a dat multe nume mari în literatură: Jonathan Swift, Oscar Wilde, George Bernard Shaw, W B Yeats, James Joyce și Samuel Beckett. Nici la sport nu stă rău: fotbaliștii George Best și Roy Keane, alergătoarea Sonia O’Sullivan sau rugbystul Brian O’Driscoll.



Pentru ca totul să fie cât mai amuzant la EPIC, la intrare, după ce plătești biletul de 16,5 euro, primești și un fel de pașaport cu multe rubrici pe care trebuie să le ștampilezi la aparate prezente în fiecare dintre cele 20 de camere. După fiecare ștampilare se aude un ”ȚAC” puternic și foarte mulți vizitatori acceptă jocul și pleacă acasă cu un suvenir încărcat de ștampile, dar și de amintiri.

La final, pe câteva mici computere ești rugat să dai feedback detaliat despre cum este vizita: ce ai fi pus în plus, ce ai fi scos, ce lucru ți-a plăcut cel mai mult PLUS ești întrebat și ce impresie ți-au lăsat angajații.



De ce irlandezii au tot plecat, plecat, plecat

O saga irlandeză povestește că în jurul anului 577 un călugăr irlandez pe nume Brendan (Brenainn) ar fi întreprins o lungă călătorie în Atlanticul de Nord, unii fiind de părere că ar fi atins continentul nord-american. Brendan, care mai apoi a fost sanctificat, ar fi întreprins călătoria împreună cu 17 călugări, iar pe hărțile medievale cartografii au plasat în diverse locuri ”insula Sf Brendan”, pentru ca apoi ea să dispară de pe ele. Este greu de crezut că Brendan a putut ajunge în America de Nord acum 1400 de ani, dar irlandezii au arătat mai apoi că sunt capabili să facă lungi călătorii spre SUA, Canada, Australia sau Argentina.



Tradiția de exploratori și-a găsit la început de secol XX un nume celebru: Ernest Shackleton, navigator care s-a născut în Irlanda, dar de la vârsta de zece ani a trăit în Anglia. A rămas în istoria explorărilor geografice drept omul care a ajuns cel mai aproape de Polul Sud înainte ca acesta să fie cucerit de Amundsen și Scott. Și despre el se vorbește la EPIC când este vorba de irlandezi super-curajoși.

Irlanda este de trei ori mai mică decât Romînia, iar populația este de 6,5 milioane de oameni. Insula de Smarald, cum este supranumită are o tradiție a emigrației încă de acum 15 secole, dar de-a lungul istoriei au fost mai multe valuri de emigranți, cauzate fie de foametea cumplită, fie de persecuțiile la care irlandezii erau supuși de către reprezentanții Coroanei Britanice, fie pur și simplu de sărăcie.



Cei mai dramatici ani din istoria insulei au fost între 1845 și 1849 când recolta de cartof, leguma pe care se bizuia jumătate din populație, a fost afectată de o ciupercă ce a distrus culturile. Marea Foamete a Cartofului (Great Potato Famine) a rămas în istorie ca una dintre periodele negre și în doar câțiva ani aproximativ un milion de oameni au murit și alți un milion au emigrat, mai ales în SUA.

Cartoful a fost introdus după 1600 în Irlanda și s-a dovedit a fi extrem de potrivit pentru climatul umed de acolo, mai ales că se obținea randament bun și era o legumă hrănitoare. După 1840 o mană a cartofului, o boală fungică originară din SUA, a compromis recolta în nordul Europei. Semințele nu au mai putut fi folosite și oamenii s-au văzut fără resurse de mâncare, Irlanda fiind cel mai grav afectată din cauza dependenței de cartof.


Râul Liffey în Dublin

”Foametea este un subiect ce stârnește puternice emoții în Irlanda unde valuri de deposedări i-au gonit pe oameni de pe pământurile de care depindeau ca să se hrănească. Când Irlanda a trecut prin perioade de sărăcie, nevoia de a pleca pentru a găsi de lucru a devenit presantă”, se spune pe una dintre plăcuțele cu explicații din muzeu. În 1740 foametea a lovit mai multe părți ale Europei, iar Irlanda a fost grav afectată, estimările fiind că au murit undeva între 400.000 și 500.000 de oameni.



Totuși, a doua jumătate a secolului 18 a adus o îmbunătățire a nivelului de trai și comerțul s-a dezvoltat puternic, crescând și populația.

Răspunzătoare pentru numărul uriaș de morți a fost Anglia care nu a trimis destule ajutoare, deși cererile erau disperate din partea Irlandei. În plus, a fost instituit un foarte prost gândit program de muncă contra hrană și englezii au continuat exporturile de grâne din Irlanda chiar și când acolo mureau zeci de mii de oameni în fiecare lună.

În 1850, când recoltele de cartof își reveniseră, a lovit holera și numărul de morți a crescut din nou. Cei care și-au permis au plecat cu așa zisele nave-coșciug (coffin ships) către SUA. Drumul dura între 6 săptămâni și 3 luni, tifosul făcea ravagii și navele supraîncărcate se și scufundau, în cele mai grave cazuri.



În SUA sau Canada alte zeci de mii de irlandezi au murit la scurt timp după ce au ajuns sau au murit încercând să treacă din SUA în Canada sau invers.

La 1850 Franța avea 36 de milioane de locuitori, Austro-Ungaria avea 35 de milioane, Prusia avea 17 milioane, iar Spania avea 15 milioane. Irlanda avea 8,5 milioane de locuitori, iar insula Marea Britanie avea 18 miilioane. Peste tot numărul de locuitori era atunci de 3-4 ori mai mic decât acum, doar în Irlanda era mai mare.


Dublin, noaptea

În 1973 PIB-ul mediu pe locultor al Irlandei era apropiat de cel al Greciei și Portugaliei și nu foarte departe de Ungaria și Polonia. În prezent, Irlanda este printre cele mai prospere țări europene, iar PIB-ul mediu este mult peste cel al Regatului Unit și de peste trei ori mai mare decât cel al Portugaliei sau Greciei.

Mai mult, Irlanda este, și datorită taxelor foarte mici, baza europeană pentru marile companii de tehnologie din SUA. În plus, dată fiind nebunia cu Brexit-ul, Dublin speră să profite din relocarea unor companii din UK.



Țara care acum 170 de ani era devastată de Foametea Cartofului este acum un loc prosper spre care oamenii vin, în loc să plece, chiar dacă viața acolo este departe de a fi roză.

Irlanda și-a declarat independența în 1919, iar partea de nord s-a separat complet politic și administrativ de Republică în 1925, alăturându-se Regatului Unit.

După 1950 au fost ani grei pentru Irlanda, emigrația atingând din nou cote masive, plecând în număr extrem de mare și femeile. Între 1951 și 1956 populația a scăzut cu 200.000 de oameni, iar numărul locuitorilor din republică a atins 2,9 milioane, minimul ultimului secol. Irlanda era denumită ”copilul sărman al Europei” și declinul a venit și din cauza protecționismului excesiv din economie.

Situația a fost salvată de Sean Lemass, premierul care a eliminat taxele uriașe și a pus în practică facilități fiscale care aveau să atragă foarte multe companii străine. În 1972 Irlanda avea să voteze pentru a intra în Comunitatea Economică Europeană, iar strategia excelent gândită în educație avea să arate rezultate în anii 80 și 90 când Irlanda a avut ani buni cea mai mare creștere economică din Europa. Răcnetele Tigrului Celtic aveau să impresioneze continentul.



Dar până acolo drumul a fost complicat și anii 70, 80 și 90 au fost plini de probleme mai ales în Irlanda de Nord - perioada a rămas în istorie sub numele The Troubles și a fost marcată de violențe, intervenții armate și nesiguranță. Cel mai grav moment a fost în 1972, când pe 30 ianuarie armata britanică a ucis 14 persoane la Derry, în timpul unui marș de protest. Un alt moment groaznic a fost în august 1998, când în Irlanda de Nord, în orașul Omagh, o mașină-capcană a făcut 28 de morți. The Troubles (Conflictul nord-irlandez) este o perioadă istorică ce a ținut dintre 1969 și 1998 și numnărul de morți a trecut de 3.600.

În prezent sunt voci care spun că un referendum pentru unirea republicii Irlanda cu Irlanda de Nord ar fi posibilă, chiar dacă până acolo mai sunt obstacole și Londra trebuie să dea aprobarea pentru un asemenea referendum. Brexit-ul a creat un curent favorabil discuțiilor pro-unire, mai ales că mulți se tem în Irlanda de Nord de efectele ieșirii din UE.

Curentul pro-uniune în nord este stimulat și de faptul că se estimează că acolo catolicii vor deveni majoritari în următorii ani, iar numărul celor care vor să rămână sub ”ocrotirea” Coroanei britanice ar fi în scădere. Pentru moment un referendum pare a fi la cel puțin câțiva ani distanță.



Citeste mai multe despre   



Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


















9356 vizualizari

  • +7 (7 voturi)    
    Excelent (Marţi, 5 noiembrie 2019, 10:19)

    ipolitic [utilizator]

    .


Abonare la comentarii cu RSS

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.

Aici puteti modifica setarile de Cookie

hosted by
powered by
developed by