Sarea și oamenii - O istorie care a început acum 8.000 de ani, în România

de Vlad Barza     HotNews.ro
Sâmbătă, 10 aprilie 2021, 9:05 Science - Arheologie


Situl Lunca
Foto: Valeriu Cavruc
Sarea a fost extrem de importantă pentru oamenii de acum mii de ani fiindcă, pe de o parte, este o substanță indispensabilă vieții, iar pe de altă parte, datorită credinței universale privind originea ei divină, a fost „aurul alb” al omenirii. Cele mai vechi dovezi arheologice din lume privind exploatarea sării, de acum 8.000 de ani, au fost descoperite și cercetate pe teritoriul României, iar mai jos puteți citi pe larg despre câteva situri arheologice uimitoare. Tot în articol puteți citi despre superstiții legate de sare, despre locurile ce au fost numite în cinstea sării și despre cum oamenii de acum 6.000 de ani făceau misterioase calupuri de sare, după eforturi uriașe.

Informația pe scurt:
  • Încă din vechime oamenii considerau sarea ca fiind de origine divină și, nu de puține ori, era mai valoroasă decât aurul. Sarea ferea de rău, ajuta la legarea unor prietenii și era folosită și la descântece. În unele locuri era mare păcat să furi sare.
  • Pentru exploatarea bine documentată a sării, cele mai vechi dovezi din lume sunt din două situri din Moldova Subcarpatică: Lunca și Țolici, cu vestigii de acum opt milenii.
  • Pentru Lunca, anul cheie 6.050 î Hr nu poate fi pus sub semnul îndoielii, mai ales că lucrările care îl menționează au fost semnate, pe lângă arheologi români, și de specialiști reputați din Franța și Marea Britanie.
  • Sarea a devenit un ingredient indispensabil pentru oamenii de prin părțile noastre undeva prin jurul anului 6.000 î Hr, când locuitorii și-au schimbat mult modul de viață și mentalitatea. Oamenii de atunci au observat că orice aliment avea un gust mult mai bun dacă-i puneai sare. Tot ei au observat că animalele pe care le creșteau au nevoie de sare.
  • Țolici, un sit din jud Neamț, a uimit arheologii prin bogăția descoperirilor ce datează din perioada 6.000 - 3.500 î Hr. Era probabil un loc unde oamenii evaporau cantități mari de apă sărată și se foloseau de un sistem de jgheaburi din lut ars. Probabil că făceau asta în fiecare an, însă doar în lunile calde.
  • Oamenii de acum șase milenii au făcut cu trudă mici calupuri de sare de dimensiunea unui pumn de adult. Nu se știe exact la ce au folosit, dar o ipoteză este că aceste calupuri erau extraordinar de valoroase și erau oferite ca dar de frățietate unor șefi ai triburilor vecine. Este posibil să fi fost folosite în cadrul unor ceremonii.
  • Cercetările de la Băile Figa din jud Bistrița-Năsăud au scos la lumină cele mai consistente din lume vestigii de exploatare industrială a sării, datând din epoca bronzului. Aici au fost găsite instalații de lemn de acum 3.000 de ani păstrate aproape intacte, precum și numeroase jgheaburi mari, troace, lopeți, baroase decupate din trunchiuri de copac, vase de lemn și ciocane masive de minerit realizate din piatră.
  • Oamenii de acum câteva mii de ani erau ferm convinși că sarea reprezintă esența și sursa vieții. Sarea ajuta la păstrarea alimentelor, la vindecarea rănilor și era foarte importantă pentru sănătatea animalelor. Sarea era în lista substanțelor divine, alături de aur, chihlimbar și argint.
  • Că sarea a fost importantă la noi o arată și numărul mare de localități ce poartă nume legat de acest mineral: Ocna Mureș, Ocna Sibiului, Râmnicu Sărat, locurile sau râurile numite Sărata sau Slănic.
  • Un sit uimitor este la 40 km de Varna, la Provadia, în Bulgaria. Vestigiile descoperite arată că în acel loc, acum peste 6.000 de ani, era un centru de producție în care sute de oameni fierbeau apa în vase care aveau chiar și capacitate de peste 200 de litri și produceau tone de sare.
  • Slatina nu este doar un oraș cunoscut, ci și un termen important din domeniul sării. În Moldova oamenii spun ”slatină” la apa sărată din fântână sau din izvor, în Transilvania acestei ape pentru murat i se spune ”murătoare”. În alte locuri ”slatina” sau ”slătioara” desemnează orice sursă de sare.
Sarea ferește de rău și creează prietenii

Sarea ne pare acum banală, dar în trecut nu era deloc așa. Homer spunea că sarea este divină, iar Pitagora spunea că sarea a luat naștere din cei mai puri părinți: soarele și marea. Pentru sare s-au purtat războaie, dar sarea a folosit și la împăcare. Sarea era mai valoroasă ca aurul în unele locuri, fiindcă aurul nu putea fi folosit pentru a păstra mâncarea pentru mult timp, în timp ce sarea putea.

Sarea nu era un aliment banal pentru oamenii din timpurile îndepărtate și i se atribuiau puteri miraculoase. La romani, la arabi și la evrei era simbol al amiciției și doi inși care mâncau sare împreună erau considerați ca având legături foarte strânse.


Salina Turda (foto HotNews)

Sarea a fost folosită în multe culturi, peste tot în lume. Egiptenii o foloseau în procesul de mumificare, iar mayașii o utilizau în scop terapeutic, amestecată cu uleiuri sau miere. Grecii antici o foloseau în ritualuri, iar vestalele din templele romane o foloseau ca simbol al purificării. Legenda spune că romanii, după ce au distrus și incendiat Cartagina, au presărat peste ruine sare pentru ca orașul să nu mai renască.

”Multe baniţe de sare trebuie mâncate împreună ca opera prieteniei să fie deplină”, scria Cicero în lucrarea ”De amicitie”.

În multe culturi se credea că sarea ferește de lucruri rele și de vrăji. Tocmai de aceea, copilul nou-născut era îmbăiat în apă sărată sau frecat cu sare, la unele popoare se punea sare în camere despre care se credea că erau bântuite de stafii, iar la alte popoare mirilor li se punea sare în buzunare pentru a fi feriți de rău în viață. Acest obicei a fost atestat foarte bine și la aromâni.


Salona Wieliczka din sudul Poloniei (foto Milan Gonda, Dreamstime.com)
Click aici pentru a mări fotografia

Sarea era în centrul multor ritualuri: de purificare, de aflare a viitorului, de sfințire, de descântec, pentru prognoze meteo, dar și din ritualuri cu farmece sau magie neagră.

În nordul Europei se punea sare peste putineiul în care era preparat untul, în credința că vrăjitoarele nu vor mai putea să-l strice.

La alte popoare se credea că dacă pui sare peste foc se va potoli furtuna și în multe culturi se credea că este semn de ghinion dacă verși sarea. La fel, se credea că este mare păcat să furi sare.

Sarea și oamenii preistorici

Oamenii preistorici s-au întâlnit cu mai multe tipuri de ”iviri saline”

Omul preistoric a căutat asiduu o cale de a-și condimenta mâncarea lipsită de gust, după ce s-a transformat din vânător - culegător în agricultor să a început să aibă o alimentație în mare parte vegetariană. El a descoperit că sarea dădea un gust savuros aproape oricărui produs pe care-l cultiva, fie că era vorba de un sortiment de grâu, orz sau verdețuri. Cei care aveau sare în zonă au putut observa cât de bune deveneau mâncărurile și probabil că au devenit dependenți de sare.

După ce oamenii au început pe scară largă să gătească carnea și s-au stabilit și în primele așezări mai mari, care probabil aveau câteva sute de locuitori, nevoia de sare a crescut. Mâncată în stare crudă, carnea de animal conținea săruri naturale, ce-i asigurau necesarul de condimente, însă în urma fierberii în vase mari, sărurile se pierdeau ușor și a apărut nevoia de a găsi surse alternative de sare.


Sare la Praid (foto - Harju Alexandru Cornel, Dreamstime.com)
Click aici pentru a mări fotografia

Oamenii au obținut sare și prin incinerarea plantelor cu conținut ridicat de clorură de natriu, lucru care se întâmpla și la unele popoare africane.

Sarea a devenit un ingredient indispensabil pentru oamenii de prin părțile noastre undeva prin jurul anului 6.000 î Hr, când locuitorii și-au schimbat mult modul de viață și mentalitatea și au început să-și producă hrană și să întemeieze mici așezări de cel mult câteva zeci de case.

De precizat că acest moment capital pentru istoria omenirii, cunoscut sub numele de Revoluția Neolitică a adus și multe greutăți: oamenii aveau mai mult de muncă decât atunci când vânau și culegeau și bolile s-au răspândit rapid din cauza traiului în comun în același loc și în condiții precare de igienă.

Sarea a devenit un ingredient important al vieții umane atunci când viața oamenilor a început să depindă în foarte mare măsură de agricultură, de creșterea animalelor, de conservarea produselor și de prelucrarea pieilor. La toate aceste lucruri aveau nevoie de cantități importante de sare.


Salar de Uyuni, Bolivia (foto - Davide Guidolin, Dreamstime.com)

Oamenii de acum multe mii de ani au luat cunoștință cu sarea în mai multe forme: munți de sare la suprafața solului, din care era ușor de luat, zăcămintele de sare gemă (greu de exploatat dacă nu erau la adâncimi accesibile), izvoarele de apă sărată, lacurile sărate, solurile sărate, nămolurile sărate și flora halofilă (plante care cresc numai în soluri sărate).

Acum peste opt milenii, oamenii din perioada desemnată de arheologi sub numele de Neolitic au descoperit și exploatat diverse surse de sare în Europa.

”Pe teritoriul Moldovei subcarpatice, în județele Neamț, Bacău și Suceava, până în prezent s-au descoperit cele mai vechi urme arheologice de exploatare a sării din lume. Discuția este lungă, există și alte țări care pretind că au fost primele (...) Nu vreau să spun că în altă parte nu s-a exploatat, însă nu s-au găsit urme atât de vechi. Adaug și faptul că există unele indicii de exploatare a sării și mai vechi, de exemplu, în Japonia, din perioada mezolitică, pentru conservarea peștelui, însă aceste indicii sunt incerte”, spune Valeriu Cavruc, arheolog specializat în arheologia sării și director al Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe.

În limba română am preluat cuvântul ”salata” din limba latină, dar în latină avea o semnificație diferită, nu se referea la salata pe care o facem sau o cumpărăm în zilele noastre, ci la o ”salada” - plante și ierburi care cresc în locuri sărate, iar romanii făceau din ele mâncare și le numeau ”salada”. Pentru om, acele ierburi comestibile erau o foarte bună sursă de sare și s-a dovedit că este mai bine să consumăm fierul, zincul sau sarea din plante sau din carne, unde se află deja în mod natural procesate. Organismul nostru procesează mult mai bine sarea din aceste lucruri.

De ce sarea este o minune a geologiei

Sarea este într-un fel unică fiindcă este printre foarte puținele minerale care este consumat de animale și oameni în cantități mari, o folosim pe larg la prepararea mâncării și orice alt mineral, dacă l-am fi consumat în cantități atât de mari, ne-ar fi fost foarte dăunător.

Este și un mineral ”absolut incoruptibil”, asta însemnând că nu se oxidează, nu se strică în niciun fel, se conservă foarte bine, nu este influențată foarte tare nici de calitatea aerului și singura ”chestiune” de care ”se teme” sarea este apa. Sarea se dizolvă în apă, fiind astfel și unul dintre puținele minerale solubile.


Lacul Assal, Djibouti (foto - Dave Primov, Dreamstime.com)
Click aici pentru a mări fotografia

Sarea a existat mereu în natură, dar concentrarea acestui mineral este foarte diferită în univers, pe Terra și pe teritoriul diverselor țări, astfel că în unele zone există zăcăminte de miliarde de tone, iar în altele sunt cantități nesemnificative. Sarea se găsește pe glob în cantități uriașe, dar marea problemă este că repartiția ei geografică este diferită: spre exemplu, în Europa există regiuni salifere bogate pe teritoriul Poloniei, Ucrainei, României, Austriei, Germaniei, Franței și Spaniei. Totodată, există pe continentul european multe spații întinse deficitare în acest mineral, cum ar fi Ungaria sau multe țări din Balcani.

De ce sarea este distribuită atât de diferit?

”Sarea este un mineral solubil, așa că sarea este acolo unde o duce apa. Apa dizolvă sarea și unde există bazine unde se acumulează acestă apă sărată, există și sare. Ați văzut că apa oceanului este sărată. De ce? Sunt sărate numai acele bazine care sunt vechi și sunt relativ stabile. Într-o apă curgătoare sau un lac tânăr apa este dulce fiindcă trebuie foarte mult timp, ca prin evaporarea permanentă a apei, cantitatea apei să se micșoreze, iar concentrarea sării să se sporească. Forma firească a sării în natură este că ea face parte din oceanul universal, iar acest ocean se revarsă în lacuri sărate sau în mări mai mari sau mai mici”, explică Valeriu Cavruc.

Și pe teritoriul României, spre exemplu în bazinul Carpatic, a fost cândva o mare, iar la un moment dat, pentru că Pământul își schimbă relieful prin procese tectonice, apa mereu își face loc acolo unde este mai adânc și dacă are loc unde să se scurgă, se scurge A existat o mare uriașă care acoperea tot teritoriul României acum zeci de milioane de ani, ea fiind numită convențional Marea Paratethys sau Marea Sarmatică.

La un moment dat au crescut munții Carpați, în urma unor procese tectonice îndelungate, și s-au creat spații prin care apa din această mare putea să se scurgă sau să se izoleze de restul, astfel că sarea s-a cristalizat. Sarea nu se dizolvă la nesfârșit în apă, ci există un prag maxim cam de 35% sare, prag dincolo de care trebuie să mai fie adăugată apă pentru ca dizolvarea sării să continue.

Sarea continentală - O poveste din vremea când pe locurile acestea era o mare uriașă


Sarea, când se cristalizează, se sedimentează pe fundul mării, pe fundul bazinului, proces de durează sute de mii și chiar milioane de ani, procesul derulându-se în diverse epoci, cu o intensitate diferită.

În unele locuri sarea cristalizată apare sub forma unor depozite de sare gemă, rocă, ce reprezintă sedimentul sării marine care s-a produs de foarte multă vreme, iar sarea care se află acum în ocean va avea aceeași soartă: și ea se va cristaliza peste mult timp. Cele mai mari depozite de sare gemă di Bazinul Carpatic s-au format acum 13-14 milioane de ani.

Pe teritoriul României, pe acest depozit foarte mare care s-a format în urma sedimentării pe fundul fostei mări Parathetys, sarea inițial repeta conturul bazinului mării, precum o cupă, astfel că spre marginile acestei cupe imaginare, sarea era mai aproape de suprafață, iar în mijlocul ei era la mulți kilometri adâncime.

Spre exemplu, pe teritoriul depresiunii Transilvaniei, sunt locuri în care sarea gemă se găsește aproape peste tot, la adâncime mai mare sau mai mică. Trebuie ținut însă cont de faptul că mereu există activitate geologică și un proces permanent de emanare a energiilor, dat fiind că în centrul Pământului este o temperatură foarte mare care provoacă mișcări tectonice substanțiale și unele mase tind să pătrundă spre suprafață.


Baros din lemn descoperit la Băile Figa

Dată fiind presiunea puternică dinspre interiorul pământului și sub această presiune, pe alocuri zăcământul de sare găsește o rocă, o lavă, o fisură și este împinsă spre suprafață și se lovește de zăcământul de sare. Sarea, fiind elastică, se lasă ușor îndoită și împinsă spre suprafață și astfel se formează domuri de sare care urcă mult spre suprafața Terrei față de locul unde s-au aflat inițial.

De aceea, dacă ne imaginăm un traseu Rupea - Odorheiu Secuiesc - Praid - Sovata - Reghin – Bistrița - Beclean - Dej - Cluj - Turda - Ocna Mureș - Ocna Sibiului - în această zonă sarea se află foarte aproape de suprafață, fiindcă este exact locul care se află de-a lungul Carpaților, unde sunt foarte multe fisuri, prin care masele de sare au fost împinse spre suprafață.

”Vă puteți imagina o bucată de plastilină pe care o strângeți în pumn, ei bine, pentru că rămâne aceeași cantitatea, dar interiorul pumnului se micșorează, plastilina vă iese printre degete. Tot așa ceva se întâmplă și cu sarea, iar ea se duce acolo unde este fisura și prin aceste fisuri sarea este împinsă și se duce foarte aproape de suprafață. Datorită acestui proces, la ora actuală, cele mai multe zăcăminte de sare foarte bogate sunt în Transilvania pe această ”potcoavă” imaginară ce începe în zona Rupea și ajunge până la Ocna Sibiului”, explică Valeriu Cavruc.

Zăcămintele de sare nu sunt la fel, unele au zeci de mii de miliarde de tone și altele au doar câteva sute de tone și se pot epuiza în câțiva ani. Este important faptul că au fost de-a lungul Carpaților multe concentrări foarte mari de sare la adâncimi accesibile pentru omul de acum câteva mii de ani care nu avea uneltele pentru a face foraje la sute de metri. Adâncimea maximă atinsă la noi în perioada preistorică a fost de aproximativ 10 metri.

Totodată, zăcăminte foarte bogate de sare se află în zonele subcarpatice ale Moldovei, Munteniei și Olteniei. Cele mai bogate dintre acestea sunt în Subcarpații Vrancei, Buzăului, Prahovei și ale zonei Râmnicu Vâlcea, locuri celebre pentru cantitatea uriașă de sare.

Cea mai veche exploatare> Lunca

Valeriu Cavruc folosește pentru teritoriul zăcămintelor de sare din zona Carpaților, atât în România, cât și în Ucraina și în sudul Poloniei (unde sunt saline celebre precum Bochnia sau Wileliczka) denumirea de ”Provincie Saliferă Carpatică” pentru că geografia zăcământului de sare se datorează configurației Carpaților și zăcămintele cele mai bogate sunt de-a lungul acestora.

La câțiva kilometri de Sighet, în Ucraina, se află salina Solotvino (Slatina, în română) care este celebră pentru tratamentele pe bază de sare, dar și pentru dezastrul geologic.

Sarea din Marea Neagră, sărături și slatină

Marea Neagră, față de alte mări europene, este o mare dulce și vizualizăm asta dacă ne gândim că la Mediterană malul este pietros și acele zone sunt pline de sare cristalizată. Marea Negră este una relativ mică în comparație cu Mediterana și este alimentată de Dunăre, care varsă acolo apă dulce, dar și de Niprul care, la fel, duce apă dulce, așa că este mai redusă cantitatea de sare din Marea Neagră.

Însă există acumulări de sare în așa-zisele limanuri, adică lacuri litorale. În diverse situații se creează o lagună în care pătrunde apa marină și, la un moment dat, se ridica din nisip sau din pământ un val care nu lasă ca această apă să se întoarcă în mare sau să vină altă apă din mare, iar atunci se creează un fel de lac de origine marină. Pe acesta îl numim lagună sau liman.

”Pentru că nu există niciun aflux de apă acolo, iar cantitatea apei în liman este mult mai mică decât în marea propriu-zisă, ea se evaporă mult mai repede decât cea marină și atunci viteza este foarte mare, ea nu este alimentată de apele dulci și concentrarea apei în liman este foarte mare. Am fost în zone în care, călcând pe fundul limanului secat aproape în întregime, oamenii vin cu lopata și iau sarea, iar astfel de locuri există în sud-vestul Ucrainei sau pe litoralul bulgăresc”, explică Valeriu Cavruc.

Există și așa-zisele ”sărături” (terenuri bogate în săruri minerale solubile, deoarece solul intră în contact cu sarea sau cu apa sărată și variază mult gradul de salinitate a solurilor. Plantele care cresc în aceste sărături conțin cantități sporite de sare, astfel încât animalele care pasc în aceste sărături consumă sare direct din aceste plante, iar uneori ling sarea cristalizată aflată la suprafața solului.

Dacă un cal și-a rănit copita sau piciorul, oamenii care aveau nămol sărat în apropiere luau o bucată și puneau peste rana animalului fiind foarte bun mai ales nămolul sapropelic, care are multă grăsime. Sarea oprea infecția (omora microbii) și scotea apa din rană.

Când apa trece prin acele sărături, unde solul este îmbibat mai mult sau mai puțin cu sare, ea se sărează, iar când își face apariția la suprafața solului este sub formă de izvor de apă sărată sau sălcie (amară și puțin sărată).

Există în România și izvoare sărate care sunt lângă zăcămintele de sare, dar și unele care sunt la distanță foarte mare, cum este lacul sărat de la Brăila sau cel de la Amara. La fel, există izvoare de apă sărată în Bărăgan, deși nu există zăcăminte. Oamenii care locuiesc aproape de aceste izvoare sărate folosesc apa din ele la gătit și o preferă în locul sării clasice.

Apa din acele izvoare nu este periculoasă, iar oamenii, încă din cele mai vechi timpuri preferau să folosească apa din aceste izvoare, în loc să folosească sarea gemă care conține impurități ce pot fi extrase doar prin dizolvare, decantare și filtrare, ceea ce durează mult. Dacă ai un izvor sărat în apropiere este mult mai ușor să umpli un butoi pe care îl lași câteva zile la decantat și apoi se ia apă din partea de sus, fiindcă jos se adună impuritățile. Acea apă era folosită și la gătit și la murat. Sarea gemă poate conține minerale grele insolubile care pe termen lung pot afecta sănătatea oamenilor.

Sarea în numele de locuri

Slatina nu este doar un oraș cunoscut, ci și un termen important din domeniul sării. În Moldova oamenii spun ”slatină” la apa sărată din fântână sau din izvor, în Transilvania acestei ape pentru murat i se spune ”murătoare”. În alte locuri ”slatina” sau ”slătioara” desemnează orice sursă de sare.

Multe denumiri de localități sunt legate de sare, fie că este vorba de Ocna Sibiului sau Ocna Mureș, de Râmnicu Sărat, de localitățile care se numesc ”Slănic” sau ”Sărata”. Numele Slon vine de la sare, dar și Sascut (fântână sărată în limba maghiară). Foarte interesant este că sunt locuri cu nume de sare și în zone unde nu există zăcăminte de sare (spre exemplu Dealu Sărat), o ipoteză fiind că erau poate repere pentru oamenii care transportau sarea și acele localități erau implicate din rețeaua de comerț a sării și acolo era poate o vamă, un port sau vreun han. Sunt și străzi care se numesc ”Drumul Sării”.

Lunca - Locul unde sarea era exploatată încă de acum 8.000 de ani

În România sunt trei situri în care s-au găsit vestigii din perioada neoliticului, și anume cultura Criș. Unul dintre situri este Lunca, iar altul și mai bine conservat se numește Țolici. Datarea acestor depuneri cu ceramica culturii Criș apare nu înainte de 6.050 î Hr pentru Lunca.


Situl Lunca în anii 80

Ce s-a găsit acolo? La Lunca s-au găsit fragmente de vase ceramice (oale) din cultura Starcevo - Criș în apropierea unor izvoare cu apă sărată. Nu au fost găsite instrumente dedicate, dar au fost descoperite numeroase vetre și arsuri și aglomerări impresionante de cenușă și lemn ars. Se presupune că în aceste locuri, oamenii de acum 8.000 de ani se specializaseră în obținerea sării solide din apa sărată, prin evaporare.

Lunca este în județul Neamț, la 12 km de orașul Târgu Neamț.


Lunca pe hartă

Cavruc spune că data cheie, anul 6.050 î Hr este certă și a fost confirmată și de arheologi francezi renumiți. Cavruc spune că și el și-a exprimat îndoieli acum 10-11 ani despre interpretarea depunerilor de la situl Lunca - Poiana Slatinei și avea atunci o atitudine rezervată. Îndoielile veneau de la faptul că situl a fost foarte afectat de eploatările extinse din diverse epoci și multe lucruri au fost distruse. În plus, arheologii au început săpăturile într-o vreme când tehnicile moderne de acum nu erau folosite. Cavruc spune că și-a schimbat cu totul părerea după descoperirile extrem de interesante de la situl Țolici despre care puteți citi mai jos.

Despre situl Lunca în revista franceza Science et Avenir, 2018

La Lunca au început în 1982 cercetările și au fost 16 campanii pentru descoperirea și analizarea urmelor de exploatare a sării. Principala categorie de vestigii o constituie ceramica, extrem de fragmentară și în cantitate foarte mare.

Anul cheie 6.050 î Hr nu poate fi pus sub semnul îndoielii, mai ales că lucrările care îl menționează au fost semnate, pe lângă arheologi români, și de specialiști reputați din Franța și Marea Britanie.


Săteni veniți după Slatină, la Lunca (ilustrație din cartea Sarea, Timpul și Omul)

La Lunca există și în prezent un izvor din care localncii iau apă pentru conservarea legumelor și a slăninei.

Țolici - O ”întreprindere” preistorică

Situl Țolici (jud Neamț), cercetat prin săpătură arheologică începând cu anul 2007, este și cel mai bine conservat și arheologii au fost surprinși că au găsit și un fel de conducte (jgheaburi) făcute din lut ars, ca un fel de troace, în afară de lucruri obișnuite, precum ceramică, unelte și multă cenușă de la lemn ars, lucruri ce proveneau, se presupune, de la procesul continuu de fierbere a apei sărate.

”Erau multe, unul lângă altul, nu știm exact la ce au folosit, însă dacă este adevărat, și pare plauzibil, acolo a fost o stațiune în care evaporau mari cantități de sare și în care foloseau aceste jgheaburi făcute din lut ars. Pare să fi fost ceva de anvergură. A fost un sistem în care oamenii de atunci, pentru a putea aduce apa sărată în zona în care o fierbeau, le trebuiau niște jgheaburi și nu le-au făcut din lemn, ci din lut ars, și tocmai de aceea s-au și păstrat”, spune Cavruc, explicând faptul că Gheorghe Dumitroaia - arheologul foarte dedicat care s-a ocupat de săpături - a murit acum câțiva ani și lucrările de cercetare nu au mai continuat.


Țolici, 2008 (foto Vasile Diaconu)
Click aici pentru a mări fotografia

Descoperirile de la Țolici acoperă două milenii și jumătate, mai exact perioada 6.000 - 3.500 î Hr.

La Țolici era, probabil, un fel de ”întreprindere” în care oamenii exploatau mult mai mult decât era nevoie în consumul cotidian, fiindcă altfel oamenii de acum șapte milenii nu ar fi făcut așa instalații mari. Acolo a fost o așezare sezonieră, oamenii stăteau acolo probabil doar vara, an de an, când lucrau la sare, și cu producția alimentau zone din jur care erau lipsite de sare și primeau în schimb alte produse.

Trei oameni au descoperit situl Țolici - Marius Alexianu (profesor la Iași), Olivier Weller, și Robin Brigand (Franța). Ei făceau cercetări etnografice prin sate pentru a vedea ce fac oamenii cu sarea în prezent și îi întrebau și dacă știu în apropiere locuri unde sunt izvoare sărate și locuri folosite mai demult. Nu trebuie să uităm că astăzi, în unele zone rurale neindustrializate, oamenii exploatează sarea ca pe vremuri și nu mai sunt multe țări în Europa unde se poate vedea acest lucru.

Așa au descoperit acel sit numit Țolici și a fost mare noroc că NU a fost descoperit în trecut de oameni care nu se pricepeau și nu aveau răbdare, riscul fiind că totul putea fi distrus la prima lovitură (neinspirată) de hârleț.


Situl Țolici (foto Vasile Diaconu)
Click aici pentru a mări fotografia

În apropierea unui izvor de apă sărată, arheologii au descoperit o movilă de pământ care nu arăta precum una naturală, iar după primele săpături au descoperit ceramică preistorică, marele noroc fiind că zona nu mai fusese cercetată și nici nu s-au făcut exploatări.

Principala depunere arheologică se află la baza pantei de est a dealului Hălăbutoaia, la aproximativ 100 m distanță de o fântână cu apă sărată. Depunerile antropice se prezintă sub forma unei movile ovoidale,cu diametrul de aproximativ 40 x 30 m.

La Țolici ar mai fi multe de cercetat și multe campanii s-ar mai putea desfășura. Însă după moartea regretatului director al Muzeului de la Piatra Neamț, Gherghe Dumitroia care era direct implicat în arheologia sării din Moldova, apetitul pentru cercetare a scăzut în ultimii ani în rândul cercetătorilor din zonă.

Calupuri misterioase făcute cu multă trudă


În câteva dintre siturile valoroase s-au găsit urmele unor calupuri de sare de dimensiunea unui pumn de adult, calupuri ce au fost făcute cu extrem de multă muncă și calupuri despre existența cărora avem dovezi dintr-o perioadă de peste un mileniu: 4.600 - 3.500 î Hr (cultura Cucuteni).

La muzeele din Piatra Neamț și Suceava sunt expuse fragmente de recipiente ceramice mici numite ”briquetage” care aveau formă conică și fundul discoidal, cam ca un pocal care are un picior înalt și jos are un disc. Termenul este preluat din franceză. În astfel de recipiente se confecționau calupuri de sare cristalizată, de forma conică.

Cele mai multe vestigii privind exploatarea sării în Moldova aparțin culturii Cucuteni. Lunca, Țolici, Cacica și Solca sunt cele mai importante situri, iar la ele s-au găsit multe depuneri formate din straturi de lut ars, deasupra lor erau straturi de cenușă din lemn ars, apoi deasupra se situau alte platforme de lut ars, depunerile având până la 3 m grosime și conținând foarte mult material din acea epocă. Așa-zisele ”briquetage” s-au găsit alături de fragmente din oale obișnuite, identice cu cele din așezări, iar de cele mai multe ori a fost vorba de fragmente discoidale, piedestale ale unor mici vase conice și nu s-a găsit niciun vas întreg.


Experimente dpentru realizarea unor briqutage (foto studiu F A Tencariu)
Click aici pentru a mări fotografia

Nicolae Ursulescu, arheolog ieșean, este profesorul care a observat, pentru prima oară, că fragmentele acestor mici vase seamănă cu cele găsite în sudul Poloniei și a făcut legătura, spunând că este vorba de urme ale exploatării sării.

Nimeni nu știe la ce erau folosite aceste ”briquetage”, se poate doar bănui, însă ar fi interesant de știut de ce au piedestal discoidal și masiv și foarte plat și de ce pereții acestor vase sunt foarte groși în partea de jos și foarte subțiri în partea de sus și de ce mereu au formă conică. Volumul lor era de aproximativ 300 de grame.

”Care ar fi interpretarea plauzibilă? Oamenii aceia NU au locuit acolo, ci au venit să facă muncă sezonieră și stăteau acolo, au scos apă, au fiert-o în oale mari, dar fiindcă au stat acolo o vreme, au adus și oale pe care nu le-au folosit cu sare: mâncau, găteau ș a m d. Pentru că nu a fost o așezare, oamenii nu și-au făcut case, ci stăteau în colibe de la care se păstrează urme arheologice.(...) În aceste situri se găsesc și oale făcute din pastă foarte proastă, poroasă și cu un conținut ridicat de scoică pisată, pietricele sau silex. Proporția acestui tip de ceramică este mult mai mare în siturile unde se găsesc aceste ”briquetage” , decât în alte așezări, iar asta mă face să cred că și ceramica a fost parte a sistemului de producție. Aceste oale erau mai termorezistente”, spune Valeriu Cavruc.

El explică faptul că scoicile pisate adăugau termorezistență, iar oamenii puneau în pastă și bălegar care în timpul arderii dispărea și rămâneau pori mici prin care apa nu trecea, însă aburii treceau sub presiune, așa că în astfel de vase evaporarea apei sărate era mai rapidă, fiindcă se făcea NU doar prin gura vasului, ci și prin pereți.

Aceste ”briquetage”, aceste calupuri se obțineau foarte greu, era greu să le faci astfel încât să nu se spargă și nu merita efortul de a încerca să le confecționezi doar pentru gătit sau pentru a da sarea la animale. Până și azi, oamenii din zonă pun la mâncare de multe ori nu sare de la magazin, ci apă sărată. Ar fi fost mult prea multă muncă pentru a folosi sarea astfel pregătită în calupuri precum un produs banal, efortul ar fi fost extrem de mare în raport cu rezultatul.

Aceste calupuri erau extrem de fragile și se puteau sparge de la sine, fiindcă sarea gemă se formează în milioane de ani și dacă-l faci rapid, în câteva ore, nu-ți iese, fiindcă sarea se cristalizează, fiecare cristal se umflă, dar nu se leagă cristal de cristal, așa că soluția este, fie să găsești un liant pe care să-l pui înauntru, fie să faci un vas cu fund discoidal.

”Am emis, alături de alți arheologi, următoarea ipoteză: aceste calupuri de sare nu se făceau pentru a le da la animale sau pentru a săra mâncarea. Cred că aceste calupuri erau obiecte de mare valoare pe care le puteai folosi pentru a face cadouri de pace, de frățietate. Probabil că puteau fi folosite în cadrul unor ceremonii în care se întâlneau șefi de trib care voiau, poate, să facă o pace sau să obțină ceva și aceste calupuri erau o formă de cadou”, spune Valeriu Cavruc care precizează că nu vorbim de o practică izolată, fiindcă în această perioadă, în toată Europa de Sud - Est și Centrală știm 100% că au existat ramuri economice în care se produceau lucruri simbolice. Existau foarte mulți oameni care lucrau la ceva care nu avea efect material, economic.

Trebuie spus că arheologii, când interpretează diverse lucruri petrecute acum multe mii de ani, emit ipoteze de lucru mai mult sau mai puțin fundamentate și asta din mai multe motive. Spre exemplu, multe zone bogate în sare nu mai sunt accesibile în prezent, unele tipuri de exploatare nu lasă deloc urme, în alte locuri exploatările mai noi au distrus cele mai vechi urme. Concluzia ar fi că ceea ce știm noi despre trecutul sării este foarte puțin din ceea ce a fost.

Oamenii de acum câteva mii de ani, care erau crescători de animale, erau ferm convinși că sarea reprezintă esența și sursa vieții. Îi știau proprietățile: dacă presărai cu sare carnea, nu se mai strica, iar sarea era esențială pentru sănătatea animalelor și pentru fertilitatea lor, datorită compoziției ei chimice. Spre exemplu animalele de povară aveau mai multă energie datorită sării. Viața agricultorilor depindea de randamentul animalelor, iar păstrarea produselor de putea face doar cu sare.


Slatina Mare de la Solca (ilustrație din cartea Sarea, Timpul și Omul)

Sarea vindeca rănile, era albă, imaculată, era considerată un produs divin.

”Era la fel ca și aurul, chihlimbarul sau argintul. Aurul era considerat produs direct al Soarelui și era incoruptibil, argintul era produsul Lunii, iar chihlimbarul era privit precum picăturile din Soare. Aurul era simbol bărbătesc, iar Luna, feminin. În mentalul colectiv al omului era o convingere clară că toate lucruri sunt de origine divină. Dintre acestea, sarea ear o substanță divină de prim rang”, spune Valeriu Cavruc.

Sunt multe referințe la sare și în Biblie. De exemplu, Isus spune credincioșilor "Voi sunteţi sarea pământului!" (Matei 5:13), ideea fiind următoarea: creştinii dau frumuseţe pământului în ochii lui Dumnezeu şi ei îl sărează.

Sarea în Transilvania preistorică și uimitorul sit de la Băile Figa

Valeriu Cavruc povestește că în 1997 a avut o întâlnire care i-a schimbat cu totul viața profesională, fiindcă l-a cunoscut pe unul dintre cei mai importanți arheologi europeni în domeniul sării, prof. Anthony Harding de la University of Exeter (UK) și totodată membru al Academiei Britanice. Cavruc învățase în studenție după manualele lui Harding, iar englezul venise în România la finalul anilor 90 pentru a găsi parteneri serioși pentru un proiect de cercetare a siturilor preistorice de exploatare a sării în Transilvania.

După mai multe întâlniri a fost semnat protocolul cu conducerea Acadeniei Britanice în cercetările privind exploatarea preistorică a sării pe teritoriul Transilvaniei, iar descoperirile au depășit orice imaginație, spune arheologul român.

O secțiune a sitului Băile Figa (foto - Valeriu Cavruc)
Click aici pentru a mări fotografia

Până în 2005 Harding și Cavruc au desfășurat cercetări pe teritoriul județelor Covasna, Harghita li Brașov. Opt ani au făcut cercetări de teren în diverse situri, dar nu au scos la iveală ceva care să fi ieșit din comun pentru perioada preistorică.

Problema este că toate siturile mari cu zăcăminte de sare au fost exploatate intens în epocile ulterioare, iar cel mai vechi document cunoscut privind exploatarea sării în bazinul intra-carpatic datează dinainte de anul 900, deci de acum peste 11 secole. Date fiind aceste lucruri, cele mai bogate zone, cum ar fi Turda, Praid, Cojocna, Dej, Ocna Mureș sau Sovata, tot ce a fost vechi s-a distrus după multe secole de exploatare.

În jud. Bistrița-Năsăud însă, din motive ce țin de geologia locului, nu a existat exploatare de anvergură în perioada modernă fiindcă zăcămintele de sare erau îmbibate de apă.


Traoce folosite acum 3.500 de ani la exploatarea sării (foto Valeriu Cavruc)

Situl cel mai uimitor s-a dovedit a fi Băile Figa, la 3 km de Beclean, în nordul extrem al câmpiei Transilvaniei, sit unde cercetările au început în 2005. ”Înainte să ajungem la Băile Figa eram disperați”, admite Valeriu Cavruc, referindu-se la faptul că și colegul său britanic, Anthony Harding, era dezamăgit că nu a descoperit ceva ieșit din comun în 8 ani, iar proiectul era în pericol.

Cavruc spune că înainte ca Harding să plece înapoi în UK i-a propus să-l ducă la un loc despre care aflase de la un geolog, un loc numit Băile Figa, cunoscut astăzi în zonă pentru un complex de agrement care vara este plin de lume.

Situl arheologic a fost descoperit de geologul I Chintăuan în 1977 care a observat în albia Pârâului Sărat numeroase elemente de lemn, inclusiv vârful rupt al unei troace. Chintăuan a extras această troacă în 2005, în anul în care Anthony Harding și Valeriu Cavruc au examinat situl și au prelevat câteva probe de lemn.

Băie Figa se află însă într-o zonă cu foarte multe depozite de sare sau cum spun arheologii ”într-o zonă deosebit de bogată în ocurențe saline”.

”Când am ajuns acolo Harding a amuțit. Am văzut dintr-odată o vale a unui pârâu sărat înțesat cu obiecte de lemn, se vedeau la suprafață fiindcă era o secetă mare, pârâul a scăzut și practic vedeam doar traseul pârâului, alb din cauza sării cristalizate și în rest doar lemne, lemne, lemne. (...) Le-am trimis la cel mai bun laborator de testare din lume și în două luni au venit rezultatele: lemnele s-au dovedit a fi preistorice (unele din epoca bronzului, altele din epoca fierului). Cele mai vechi erau de acum trei milenii.

Mai exact, concluzia a fost că exploatarea a început la Figa pe la 1.500 î Hr, a continuat până la 850 î Hr când s-a oprit pentru câteva secole, până în așa-numita perioadă celto-dacică, adică pe la anul 400 î Hr.

”Totul este uimitor la Băile Figa”.

Lemnul s-a păstrat 3.000 de ani fiindcă solul este îmbibat cu sare și structurile au fost la adâncime foarte mică. Norocul a fost că zona nu prea a fost exploatată, fiindcă pământul era prea sărat pentru a se face agricultură, astfel că s-a pretat doar pentru pășunat.

Lemnul s-a păstrat fiindcă era în nămol sărat și microbii nu s-au apropiat de el. A fost un mediu umed și, deși lemnul era mort, fibra lui era umedă și atunci nu se rupe. În plus, deasupra statului de nămol era și un strat de lut care nu a lăsat să pătrundă oxigen și nu au pătruns nici razele solare, iar mediul era acolo ideal, indiferent de temperatura de afară.

După 15 ani de cercetări concluzia este că la Băile Figa, acum 3.000 de ani, exista un sistem complex de exploatare a sării: totul era bine gândit, diversele elemente ale instalațiilor erau în strânsă legătură una cu alta și clar vorbim de o producție complexă și de anvergură.

La Figa se găsește un zăcământ de sare gemă deosebit de consistent care se află la adâncimi accesibile, de 1,5 – 3 m de la suprafaţa actuală a terenului. După aprecierea geologilor, acest zăcământ este gros de aproximativ 1,6 km şi are diametru de circa 1 km. La suprafaţa terenului se observă numeroase ”manifestări saline”: nămoluri sărate, izvoare, bălţi şi cursuri de apă sărată, precum şi vegetaţie halofilă.

Situl este extrem de important deoarece este pentru prima dată când în această parte a Europei s-a găsit atât de mult lemn preistoric. Oamenii de atunci au folosit în special stejar.

Descoperirile făcute în situl arheologic de la Băile Figa, au fost catalogate ca fiind „o senzaţie ştiinţifică pe plan european“ de către profesorul Anthony Harding.

Cercetătorii propun ca locul să fie protejat şi chiar acoperit cu un material transparent care să permită vizualizarea a ceea ce s-a descoperit. Situl are un potențial deosebit, fiind unul dintre cele mai relevante din Europa când este vorba de exploatarea sării în preistorie fiindcă aici s-au găsit structuri, instalații, unelte și ustensile din lemn, toate bine conservate. În anii dinainte de pandemie aproximativ 200.000 de oameni veneau la stațiune, astfel că potențial există și situl poate deveni un muzeu al sării.

Misterul cepurilor lungi

Au fost descoperite și câteva ”troace”, instalații realizate din copaci ale căror trunchiuri au fost scobite dinspre lateral pe cea mai mare parte a lungimii. Pe ele sunt vizibile și urme de cioplire și fasonare cu unelte metalice cu tăișuri relativ înguste. Fundurile acestor troace au fost perforate, iar în aceste găuri au fost inserate cepuri din lemn. În orificiile cepurilor au fost adesea ace de lemn cu vârfuri inferioare conice, ascuțite, uneori înfășurate cu sfoară împletită.

Dacă într-o primă etapă cepurile nu erau foarte mari, descoperirile au arătat că după anul 1.000 î Hr unele cepuri erau foarte mari, de 60 - 70 cm lungime, ceea ce i-a pus pe gânduri pe cercetători. Ce i-a făcut pe oamenii de acum 3.000 de ani să astupe găurile cu cepuri atât de mari? ”De ce să faci un cep atât de mare? Probabil că în troaca aceea era ceva care nu te lăsa să-ți bagi mâna acolo și am presupus că lichidul, apa din troaca, era fierbinte și era încălzită prin introducerea pietrelor încinse la foc. Dacă introduci în apă pietre care sunt încinse aproape de crăpare, apa va fierbe fără să strice troaca din lemn. Când apa fierbe, salinitatea crește, fiindcă apa se evaporă și sarea rămâne. Rezultatul este o apă sărată foarte concentrată. La asta erau bune cepurile atât de lungi, ca atunci când le scoți și le introduci să nu trebuiască să îți bagi mâna în apă fierbinte”, explică Valeriu Cavruc care a precizat că arheologii au făcut și un experiment și a mers perfect.

Au fost găsite 10 troace întregi și câteva zeci de bucăți mai mici, iar aceste troace erau multifuncționale, folosite în lanț la mai multe operațiuni, fiind diferite ca și construcție.

Că este un sit uimitor o arată diversitatea descoperirilor: jgheaburi întregi sau fragmentare, lopățele cioplite din lemn, lopeți, baroase decupate din trunchiuri de copac, vase din lemn, ciocane de minerit din bazalt, o frânghie masivă din curpen, scări din lemn și alte obiecte ascuțite.


Două troace care datează din cca. 1,500 î. Hr. Ambele piese sunt descoperite în afara contextului lor inițial/original, întrucât au fost aruncate în pârâu de daci în sec. III î. Hr. în timpul amenajării unei mine de sare.
Click aici pentru a mări fotografia

Un amănunt interesant: arheologii au făcut la Băile Figa și experimente cu ajutorul unor replici fidele ale obiectelor din Epoca Bronzului - troace, jgheaburi, baroase sau ciocane de minerit - pentru a vedea dacă pot obține cu ele bulgări de sare, sare mărunțită și apă sărată concentrată (slatină). Experimentele au fost reușite, dovedind valabilitatea tehnică a unor metode de exploatare, chiar dacă unele aspecte nu sunt edificatoare.

Descoperirile au arătat și că oamenii de acum trei milenii și-au înconjurat într-o parte a sitului ”locul de muncă” cu un gard făcut din scânduri de stejar, ideea fiind probabil ca sarea și nămolul să nu se prăvălească peste ei în timp ce lucrau.

Situl Băile Figa, spune arheologul, poate fi oricând comparat (la capitolul potențial de cercetare) cu celebrul sit Hallstatt (Austria), și este cel mai valoros sit cu urme de exploatare a sării din toată Europa de Est și Sud-Est. La Hallstatt săpăturile arheologice au început acum 100 de ani și au fost fonduri importante la dispoziție, în timp ce Băile Figa este abia la început.

Cele mai valoroase lucruri descoperite la Hallstatt datează din perioada 1.500 - 400 î Hr și trebuie notat că zăcământul de sare este acolo parte a muntelui, însă muntele nu este de sare, ci din roci și într-o zonă există un miez de sare. Accesul la acel zăcământ a fost mult mai dificil, dar exploatarea a fost mai ușoară, fiindcă este un zăcământ uscat, din moment ce nu exista, cum era pe la noi, pericolul ca mina să se inunde.

Între români și austrieci există o veche legătură când este vorba de sare, fiindcă habsburgii, după ce au ocupat zone din Transilvania și Buciovina au început imediat prospectarea zăcămintelor de sare și există lucrări științifice detaliate cu ilustrații vechi de peste 300 de ani.

La Băile Figa cercetările au început însă cu un conflict cu autoritățile locale, fiindcă acestea intenționau construirea pe locul sitului unei stațiuni balneare ce avea să fie construită cu fonduri PHARE de la UE obținute de primăria Beclean. Problema mare a fost că în toată documentația proiectului NU figura situl arheologic despre care nu se știa mai nimic, iar proiectul prevedea inițial că acest complex balnear avea să fie construit și peste sit și, evident, în mod inevitabil să-l distrugă. Situl nu avea atunci statut de monument protejat, dar lucrurile aveau să se schimbe radical.

Arheologii au făcut în primii doi ani cercetările de non-invazive pentru a obține dovezi științifice, în baza cărora să i se confere sitului statutul juridic de sit arheologic protejat. În 2007 situl a intrat în lista monumentelor istorice, înainte ca primăria Beclean să înceapă lucrările de construire a stațiunii turistice.

Arheologii au convins autoritățile locale să mute cu aproximativ 100 de metri amplasamentul viitorului complex balnear și să finanțeze săpăturile arheologice preventive, astfel că situația a fost deblocată. În 2007 au fost 8 luni de săpături și în momentele de maxim erau 70 de oameni pe șantierul arheologic ce avea să scoată la iveală.

Foarte aproape de Băile Figa se află un alt sit extrem de promițător numit Săsarm unde ar merita făcută o cercetare aprofundată, dar pentru asta va fi nevoie să existe voință, fonduri, dar și oameni tineri care să aibă dorința de a lucra mulți ani la un proiect complicat.

Băile Figa și Săsarm sunt parte dintr-o serie de situri unde exista o producție bine organizată de sare care era destinată probabil unor comunități ceva mai dezvoltate care locuiau la vest de Transilvania, iar sarea era probabil dusă pe râul Someș către vest. Someșul are 465 km lungime, dintre care 376 km pe teritoriul României. Râul se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei.

Visul lui Cavruc este să deschidă la Beclean un centru de cercetare și de supraveghere a siturilor arheologice transilvănene legate de exploatarea sării.

Două locuri uimitoare din sudul Dobrogei

Pe teritoriul Bulgariei, la 35 km vest de Varna este un râu numit Provadia și aproape de izvoarele acestui râu se găsesc singurele zăcăminte de sare din Balcani, regiune unde nu prea este sare. Acel zăcământ era sub un lac, așa că nu putea fi exploatat, dar oamenii au folosit apa sărată care era în cantități uriașe, lacul fiind aproape la fel de sărat precum Marea Moartă.

În neolitic, aproximativ în aceeași perioadă când începea exploatarea sării în Moldova, sunt primele indicii că sarea era exploatată la Provadia, în Bulgaria. Acolo însă cele mai strălucite urme de exploatare datează din perioada 4.600 - 4.300 î Hr, o perioadă de aproximativ 250 de ani. Însă pentru perioada timpurie, așadar înainte de 4.600 î Hr, nu s-au găsit mijloace destinate exact exploatării, practic niciun obiect care să dovedească fără tăgadă că acolo chiar s-a extras sarea.

Dovezile arată că la Provadia, acum peste 6.000 de ani, era un centru de producție în care sute de oameni fierbeau apa în vase care aveau chiar și capacitate de peste 200 de litri și produceau tone de sare. S-au găsit depuneri cu tone de fragmente de oale cu pereți extrem de groși și urmele de exploatare sunt în proporții industriale. Nicăieri în lume nu există ceva comparabil cu Provadia pentru acea perioadă, iar cantități atât de mari de sare nu au fost produse pentru a fi consumate pe plan local, ci pentru a fi transportate în locuri îndepărtate.

”Undeva în sudul Dobrogei, în perioada aceea, a existat un pol de bogăție și de autoritate foarte puternic și o parte din ecuația acestei societăți a fost exploatarea sării, fiindcă nimeni nu poate să-și imagineze că o comunitate putea fi atât de bine organizată încât să producă tone de sare, cantități uriașe, fără ca în spatele acestui efort de producție să nu fie o structură bine închegată cu ierarhie și cu putere. Acei oameni trebuiau puși la muncă, trebuiau păziți, de-a lungul drumului de la Provadia la Varna sunt așezări puternic fortificate ce controlau drumul acela și să nu uităm că în necropola de la Varna au fost găsite obiecte din sudul peninsulei Balcanice, iar obiectele făcute din cupru și aur acolo au ajuns în zona Volgăi”, explică Valeriu Cavruc.

Concluzia ar fi că vorbim de civilizații foarte avansate acum șase milenii și a existat un pol de putere undeva în zona Mediteraneeană care controla și populațiile din zona Varnei. Lângă Varna s-au descoperit două necropole de acum peste șase milenii în care au fost descoperite cantități uriașe de aur în morminte, dar și alte obiecte aduse de la mari depărtări

În plus, în apropierea acelui centru de producție a sării există una dintre cele mai vechi așezări din lume ce avea ziduri de piatră și probabil că a aparținut unei căpetenii mari și că a existat în spatele acestor activități o structură socială importantă, dat fiind nivelul ridicat de organizare.

A existat probabil un ”consumator foarte puternic”, în zona Trabzon din Turcia, o super-putere care avea control puternic (un fel de vasalitate) asupra populațiilor din sudul Dobrogei, spune una dintre ipoteze.

Pe de altă parte, când arheologii bulgari au descoperit așezările legate de aceste necropole au fost foarte dezamăgiți, fiindcă nu au găsit palate sau case cu etaj, ci resturi ale unor case extrem de simple. Așadar, în necropolă era lux, dar așezarea părea sărăcăcioasă, iar acest lucru a dat naștere mai multor interpretări

Există și o ipoteză extrem de interesantă legată de sturion, celebrul pește răpitor de talie mare. Se spune că oamenii locului pescuiau selectiv sturion, îl sărau și îl ofereau altor șefi de trib sau ”împărați” din zonă, sturion care era considerat extraordinar de valoros și care, fără a fi sărat, nu ar fi rezistat transportului.

Așadar, comparând Lunca cu Provadia, se poate spune că Lunca are vestigii mai vechi, dar nici pe departe nu are anvergura exploatării din Bulgaria.

Mai este și în Azerbaijan un sit care pretinde întâietatea, Duzdagi, în valea Araxes, unde s-au făcut descoperiri într-o peșteră de sare, dar anvergura exploatării este modestă, iar la capitolul vechime este mult în urma a ceea ce avem în România. Partea interesantă este că acolo s-au găsit unelte de piatră care sunt foarte asemănătoare cu cele găsite în Transilvania, ceea ce poate însemna.
1. Că oameni aflați la mii de km depărtare s-au gândit în mod independent la această idee
2. că ideea s-a născut undeva anume și a ”călătorit” foarte mult.

Uneltele din Azerbaijan sunt ciocane de minerit ce nu au gaura unde să pui coada, iar asta se întâmplă fiindcă o unealtă de piatră cu care lovești ar crăpa repede dacă are o gaură și atunci oamenii au gravat în jurul conului de piatră un fel de adâncime de care, cu ajutorul unor curele sau sfori, legau aceste ciocane. O teorie ar fi că aceste ciocane au fost folosite inițial la mineritul cuprului și abia mai târziu la cel al sării.




Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















27809 vizualizari

  • +13 (15 voturi)    
    Multumim ! (Sâmbătă, 10 aprilie 2021, 13:59)

    Valtran [utilizator]

    .
  • +11 (11 voturi)    
    Frumos articol (Sâmbătă, 10 aprilie 2021, 16:38)

    midufi [utilizator]

    Multumesc.
  • +8 (8 voturi)    
    Bun, documentat si la obiect! (Sâmbătă, 10 aprilie 2021, 21:36)

    AliKimiku [utilizator]

    Multumim!
  • +7 (7 voturi)    
    foarte interesant (Duminică, 11 aprilie 2021, 3:46)

    tofu [utilizator]

    Multumiri, si la mai multe articole de genul asta! Ne-am saturat de stiri despre viata manelistilor, vedetelor de doi bani, etc. Ridicati nivelul la HN, asa veti avea parte de cititori care conteaza.
  • +2 (4 voturi)    
    Felicitari autorului (Duminică, 11 aprilie 2021, 11:00)

    Lebarwurst [utilizator]

    Felicitari pentru text si documentare. Arata a BBC. Chiar poti invata ceva in loc sa asculti ce a zis securistul Rares Bogdan despre Arafat.
  • +3 (5 voturi)    
    Felicitari pentru articol (Duminică, 11 aprilie 2021, 12:05)

    animatron [utilizator]

    Foarte interesant, cu multe informatii despre locuri din Romania, un teritoriu printre cele mai interesante cu privire la inceputurile omului modern si la proto/pre/istoria Europei.

    Va multumesc si va rog sa continuati cu astfel de articole !
  • +4 (4 voturi)    
    Aricol istoric foarte interesant dar are câteva (Duminică, 11 aprilie 2021, 13:37)

    trotuar [utilizator]

    inexactități "tehnice".
    .
    1 Sarea nu se consumă pentru că dă gust mâncarii. Sarea nu este atât un condiment cât un aliment. Tot sistemul nervos și muscular folosește semnale electrice care se transmit prin ioni, în special sodiu. Ne place sarea pentru același motiv pentru care ne place zahărul și mâncarea, avem nevoie de ea (ce-i drept nu în cantități așa de mari). Putem trăi o viață întreagă fără piper, fără sare murim. De asemenea are un rol important la reținerea lichidelor prin presiunea osmotică (a se vedea otrăvirea cu apă).

    2. Nu sunt foarte puține minerale solubile în apă ci sunt o mulțime. Nu toate la fel de de solubile dar multe. A se vedea compoziția apei de mare

    3. Necesarul de sare a crescut nu numai datorită nevoii de a conserva carnea, dar odată cu agricultura și reducerea vânatului cantitatea de sare asimilată din carne a scăzut și fost nevoie de suplimente.

    În rest datele istorice sunt foarte interesante.
  • 0 (0 voturi)    
    Frumos (Luni, 12 aprilie 2021, 17:19)

    Dacu [utilizator]

    Bun articol. Ma rog, un capitol dintr-o carte :)
    Apropo: sursele ar fi fost interesante sa fie indicate, frumos, ca intr-o carte.

    Ce vreau eu sa adaug: ma asteptam sa fie amintit ca cuvantul salariu vine de la sare.
    Soldatii romani primeau plata si in sare. De aici salariu.
    (sper sa fie corect ce zic, eu asa am auzit :) )


Abonare la comentarii cu RSS

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by