Chiar și pentru cei care nu prea sunt interesați de lucrurile acestea, trebuie spus, totuși, că România n-a dus niciodată și nu duce nici în prezent lipsă de regi.
Avem chiar o a doua familie regală. Evident, aici se poate intra în chestiuni de drept succesoral, în sensul dacă poate fi sau nu vorba de o concurență față de familia regală actuală. Părerea multora e că da, deoarece concurența vine din partea unei familii mult mai vechi. Este vorba, ați ghicit, desigur, de familia Cuza.
O familie regală cu mulți descendenți, se pare, cel puțin douăzeci în acest moment. Florin, Monica, Bogdan sau Tudor, sunt doar câteva dintre numele lor mici – de remarcat că nu le-au schimbat cu nume străine. Unul dintre ei, un strănepot, are afaceri în județul Bihor. Alții, pe linia unui văr primar al domnitorului, au ales demult să trăiască în Argentina, Chile sau Germania. De altfel, descendenții lui Cuza mai sunt denumiți de diaspora a doua Familie Regală a României.
Cuza și Biserica
Dar nu despre acest lucru am vrea să vorbim azi, deși subiectul merită atenție, ci despre o curiozitate aproape amuzantă, pe care o găsim chiar în centrul capitalei. Pe Dealul Mitropoliei, mai precis.
Ei bine, acolo se află enorma statuie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza (revenim la el). Și este cel puțin de mirare faptul că cea mai importantă statuie din capitală, care îl comemorează pe cel ce a unificat Principatele, se află pe dealul cu pricina.
Fiindcă Alexandru Ioan Cuza a fost nimeni altul decât acela care a secularizat averile mănăstirești. Secularizatorul, ca să zicem așa. Astfel, la patru ani după ce a realizat Unirea, domnitorul a reușit isprava să treacă în proprietatea statului pământurile bisericii. Și e bine de spus că pământul acela reprezenta cam o pătrime din fondul funciar al țării.
Ceea ce o sumedenie de voievozi și domnitori donaseră într-o veselie mănăstirilor, aproape după fiecare bătălie mai mult sau mai puțin încheiată cu victorie, Cuza a luat printr-o singură lege. A luat ortodoxiei aproape tot. Iar atunci când Mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu a protestat față de măsurile sale, Cuza l-a scos anticipat la pensie. Așa că pare nelalocul ei dezvelirea acestei statui în fieful BOR în anul de grație 2004.
Prin reformele sale, Cuza a fost mai subtil decât s-ar crede
Și, totuși, lucrurile nu sunt deloc întâmplătoare. Prin reformele sale, Cuza a fost mai subtil decât s-ar crede, iar Biserica Ortodoxă de astăzi se poate descurca binișor și fără să alerge cu disperare după îngrășăminte ori irigații care să substituie ploile restante de la Domnul.
Mai întâi, primul domnitor al Țărilor Române a hotărât ca slujbele religioase să se desfășoare exclusiv în limba română. Și așa, la ora aceea, țăranii nu prea se duceau la Paris – și nici spaniola nu era încă o limbă în vogă.
Apoi, s-a decis să se treacă de la calendarul iulian la cel gregorian. Aici, interesele au fost mai adânci, vă dați seama câte infracțiuni s-au prescris? Ce titlu de glorie și-ar asuma astăzi un guvern să facă același lucru! Acum suntem în 2022, mâine în 2030: cutare infracțiune a cutărui autor, gata, nu mai poate fi sancționată. Sau, și mai bine: astăzi suntem în 2022, mâine în 2021! Înseamnă că infracțiunea nici măcar nu s-a comis.
Cuza nu s-a oprit aici
Bun, să trecem mai departe. Cuza nu s-a oprit nici el aici. Actele civile, așadar, care până atunci aparțineau Bisericii, au intrat în seama primăriilor, treaba țârcovnicului fiind preluată de secretar, iar preotul substituit de primar în persoană. Veniturile preoților au trebuit să fie asigurate tot de primării, iar statul să se oblige să îngrijească bisericile.
Mai mult, personalul monahal urma să fie selectat prin intermediul Ministerului Cultelor, iar viața monahală să fie finanțată de stat. Între noi fie vorba, și în prezent, adevăratele sinecuri doar la stat se găsesc. La final, Cuza a înființat autoritatea sinodală centrală, adică BOR-ul de azi.
Bomboana de pe colivă (!) a fost legea prin care mitropoliții și episcopii urmau să fie numiți doar de către domn, după o prezentare a Ministrului de Culte, în urma dezbaterii Consiliului de Miniștri. Cu alte cuvinte, Biserica devenea în totalitate dependentă de stat. Astfel, guvernul controla nu doar patru milioane de persoane fizice, ci și patru milioane de suflete. Lucru foarte util, adeseori, pentru cei aflați la putere, după cum se vede și în ziua de azi. Omul votează cu sufletul în primul rând. Cu asta și rămâne, la sfârșit. Deși nu s-ar crede, Nicolae Iorga însuși a condamnat reforma lui Cuza, pe care îl aCuza că datorită lui și generației sale pașoptiste s-a ajuns la decăderea religioasă a României.
Desigur, unele ecouri au rămas și în ziua de azi, probabil cel mai important site al ortodoxiei, crestinortodox.ro, făcând o analogie între locația statuii de pe Dealul Mitropoliei și penitenciarul din Caracal de pe strada Libertății. Ranchiună sau ironie, nu mai contează acum. Coabitarea politicii cu religia s-a dovedit încă o dată perfect funcțională pe principiul păsării pluvian. Orice crocodil are nevoie de dentistul lui, fiindcă, în lipsa colților ascuțiți, riști să nu mai înfuleci ușor.
Și, oricum, mai bine un stat în care religia e subordonată politicii, decât viceversa. Așa că statuia, la urma urmei, pare așezată la locul ei. De altfel, nu de puține ori destinul s-a dovedit a fi ironic. Cuza însuși, dacă e să ne luăm după spusele celor din apropierea lui, era un personaj glumeț (exagerat de glumeț, după unii), îndrăzneț, ironic și, nu sunt prea sigur pe această ultimă sursă, cam neserios. Uita sau se făcea că uită cererile care nu-i conveneau, până când, în cele din urmă, ca un bătrân care aude, dar face pe surdul, era lăsat în treaba lui.
O pățanie cu doctorul Draken, prietenul lui Cuza
Așa aș încheia pentru astăzi, vorbind o clipă despre anturajul domnitorului, din care făcea parte și un anume Draken, dacă memoria nu mă înșală. Medic de origine austriacă, acesta ajunsese în mare vogă la București. Țin să vă spun povestea, fiindcă, dacă tot vorbim despre ironia unei statui, ar fi păcat să ratăm asta.
Așadar, bolnav, nebolnav, orice demnitar simțea nevoia să treacă în vremurile acelea prin cabinetul doctorului Draken, prietenul domnitorului, astfel încât invidia colegilor de breaslă creștea zi de zi. Austriacului însă, un bărbat tânăr și înalt de doi metri, ca toți stejarii din Austria, nici că-i păsa. Asta până când colegiul medicilor s-a reunit în mare taină și au hotărât ca cel mai priceput dintre ei să se ducă la savantul venetic și să-l compromită. Cu martori, evident.
Chiar în aceeași zi, pe la prânz, delegatul breslei s-a înființat cu prietenii săi la Draken acasă. Acesta l-a primit, iar pacientul-medic i-a servit nucleara:
- Domnule Draken, așa și pe dincolo, sunt bolnav rău. Și nu știu ce să mă fac, regret pardon, dar oricât ați încerca să mă vindecați, nu cred c-o să fiți în stare. Asta fiindcă nu vă pot spune nici ce am și nici dacă m-ați vindecat după aceea. Sunt mincinos, domnule Draken!
- Hm, i-ar fi răspuns de la înălțimea sa, savantul. S-ar putea să am un leac, totuși, pentru boala dumitale. Dar îmi trebuie timp să-l pregătesc. Uite cum facem, vino mai pe seară, să fiu sigur că e gata.
Desigur, la sfârșitul zilei, bolnavul-mincinos se și înființase la cabinetul medicului, urmat de acoliții săi.
- Poftim leacul, i-a zis Draken servindu-l chiar el.
Bolnavul a mestecat o clipă, a înghițit curajos, apoi a deschis ochii larg și a țipat:
- Monseniur, dar ăsta e curat rahat, pardon!!!
Draken a încuviințat râzând și a răspuns:
- Vezi? N-ai luat decât o porție și ai început să spui adevărul.
Draken era bun prieten cu domnitorul Cuza. Iar anecdota aceasta se pare că e adevărată. Sau, cine știe... În mod sigur ați mai auzit-o pe undeva. Despre Cuza însuși circulă încă o mulțime de anecdote. Dar cea mai importantă, e acolo sus, pe Dealul Mitropoliei.
Sursa foto: Dreamstime.com
