In timpul anilor 1960, Statele Unite si Uniunea Sovietica concurau pentru suprematie spatiala. Exista insa si un alt concurent inscris in cursa, Societatea libaneza a rachetelor, un club stiintific de la o mica universitate din Beirut care, cu un buget minim, a dezvoltat o racheta capabila sa ajunga la marginea spatiului, relateaza BBC intr-un vast material dedicat programului spatial uitat al Libanului. Au trimis o racheta la o altitudine de 145 km, aproape de limita inferioara a orbitei terestre joase, ba chiar au antrenat un soarece, pe care l-au numit Michey, pentru a rezista la o accelerare rapida, cu gandul de a-l pune in conul unei rachete. Intregul program a fost insa dat uitarii, pentru a fi iesi la lumina de abia 50 de ani mai tarziu.
"Viziunea mea a fost sa explorez spatiul - Libanul ar fi putut face asta", povesteste Manoug Manougian, care acum 50 de ani a devenit, alaturi de cativa studenti, pionier al lumii arabe in domeniul spatial. "Aici era micul Liban, capabil sa faca ceea ce restul lumii arabe nu facuse. Eram tineri, aveam in jur de 20 si ceva de ani, si faceam ceva incredibil".
Pasiunea lui Manougian pentru spatiu a inceput din copilarie, in anii 1940, in orasul Ierihon din Cisiordania. Inspirat de romanele lui Jules Verne, obisnuia sa urce pe Muntele Carantania, aflat in apropiere, si sa se uite la cerul de noapte. La scoala, zgaria rachete pe suprafata bancii.
Si-a obtinut licenta in matematica si fizica la Universitatea din Texas, iar la varsta de 25 de ani Manougian a revenit in Liban pentru un post de profesor la mica institutie de invatamant Colegiu Haigazian din Beirut. In incercarea de a aduce tineri in clubul stiintific al colegiului, in noiembrie 1960 l-a redenumit Societatea rachetelor de la Colegiul Haigazian.
"Spre surprinderea mea, mai multi studenti au decis sa se alature. Nu aveam finantare si nu prea exista sprijin pentru asa ceva. Dar m-am gandit ca putem intra in micul meu salariu si sa imi conving sotia ca pot astfel sa cumpar lucurile de care aveam nevoie pentru experimente", isi aminteste Manougian.
Materialele necesare pentru experimente au fost construite de la zero. Rachetele prototip era facute din carton si bucati de tevi, si testate la o ferma din muntii de langa Beirut.
"Colegiul a venit sa vada prima lansare. De indata ce s-a produs aprinderea, racheta - pusa pe un lansator cat se poate de primitiv - s-a dus pe spate, a urcat pe langa munte si a aterizat langa o biserica", a povestit omul de stiinta pentru publicatia britanica.
Impreuna cu echipa sa, formata din 7 studenti, a revazut schitele iar lansarile de rachete eu devenit din ce in mai ambitioase. In aprilie 1961 reusisera sa atinga o altitudine de 1000 de metri. Urmatoarea racheta a ajuns la 2000 de metri. S-a raspandit vestea despre succesul lor iar armata libaneza s-a aratat interesata, oferindu-le serviciile lui Youssef Wehebe, un locotenent tanar specializat in balistica.
"Ne-au spus ca avem nevoie de o zona sigura pentru lansari. Ne-au dat un poligon vechi de artilerie si ne-au pus la dispozitie transportul pana acolo", isi aminteste profesorul.
Wehebe a reusit sa obtina componente din Franta si SUA, in posesia carora clubul de stiinte nu ar fi avut cum sa intre altfel. Totodata, a rechizitionat o fabrica militara pentru a permite constructia unor rachete mai complexe. Cu toate acestea, Manougian a continuat sa considere proiectul drept un demers pur stiintific. "La toate lansarile noastre participa publicul si armata. Armata intreba intotdeauna cat de departe ar merge daca ai pune o incarcatura de un fel sau de altul in conul rachetei. Le raspundeam ca aceasta nu este o operatiune militara, e vorba despre a-i invata pe studenti stiinta. Asta era misiunea mea."
Societatea stiintifica devenise deja o sursa de mandrie nationala. Manougian a fost invitat la o receptie gazduita de presedintele Libanului de la acea vreme, Fuad Chebab, ocazia cu care a fost informat ca Ministerul Educatiei urma sa aloce programului sau, in 1962 si 1963, niste fonduri, chiar daca limitate. Clubul stiintific a fost redenumit Societatea libaneza a rachetelor iar stema tarii a fost adoptata pentru emblema programului de rachete Cedar. Libanul se alaturase cursei spatiale, chiar daca pe banda pentru incepatori.
"Lansam rachete in 3 pasi. Nu mai erau jucarii si puteam sa trecem de granite. Puteam sa ajungem in termosfera. La un moment dat, am primit un telefon de la biroul presedintelui prin care ni s-a cerut sa ne asiguram ca nu ne apropiem prea mult de Cipru. Asa ca ne-am mutat putin mai la sud, insa si asta a fost un motiv de ingrijorare pentru ca ne apropiam de Israel", povesteste intiatorul programului.
Racheta Cedar IV, lansata in 1963, a fost una incununata de succes, ajungand la inaltimea de 145 de kilometri - aproape de limita inferioara a orbitei terestre joase.
Manougian nu stia insa ca armata libaneza avea alte planuri pentru societatea lui stiintifica. Se formase deja o comisie la nivelul armatei pentru a decide modul in care rachetele ar putea fi adaptate pentru a purta arme - Youssef Wehebe actiona ca omul lor din interior. Manougian visa insa la un alt tip de incarcatura pentru rachetele sale.
"Era momentul in care sovieticii si americanii lansau animale si oameni pe orbita. Antrenasem un soarece numit Mickey pentru a rezista la o accelerare rapida. Ne-am gandit sa il punem in conul rachetei. Am intrebat-o pe sotia mea daca nu face o parasuta. A intrebat: 'Ce trebuie sa aducem la sol?'. I-am spus de soarece si cum intentionam sa il recuperam in viata. 'Peste cadavrul meu', mi-a raspuns. 'Nu trimiteti un soarece in spatiu'", isi aminteste Manougian.
Cu sau fara soarece, micul club ajungea constant pe prima pagina a ziarelor din Liban. Fiecare lansare era insotita de o petrecere stilata in Beirut. Dar pe masura ce Manougian a devenit mai cunoscut, a inceput sa atraga din ce in ce mai multa atentie nedorita. Acesta suspecta ca agenti straini ii urmaresc activitatea si a observat ca hartiile din biroul sau erau deranjate dimineata, semn ca cineva le rasfoise peste noapte. Alte tari arabe erau interesate sa ii foloseasca talentele pentru programele lor de inarmare.
Acesta precizeaza ca i s-au oferit foarte multi bani si sprijin de catre o alta tara araba, insa a refuzat oferta constient ce implicatii ar fi avut decizia de a lucra la un program menit sa dezvolte arme. Propriul proiect spatial ii starnea de asemena ingrijorare. In iulie 1964, revenind in tara dupa o vizita in SUA pentru diploma de master - vizite pe care le facea periodic -, si-a dat seama ca societatea stiintifica nu mai era sub controlul sau.
A mai urmat o singura lansare a Societatii libaneze a rachetelor, lansare care aproape ca s-a soldat cu o tragedie. Racheta a fost lansata in 1966 spre Mediterana, aparent la o distanta sigura de Cipru. Insa traiectoria a dus-o direct catre o nava britanica care monitoriza lansarea si a aterizat la doar cativa metri distanta de ea, relateaza Manougian pentru BBC.
"Era timpul sa plec. Pentru mine, totul fusese intotdeauna sa ii incurajez pe studenti", arata profesorul. In 1967, Manougian s-a reintors in SUA unde si-a continuat cariera academica. Pentru societatea stiintifica, plecarea lui Manougian a insemnat sfarsitul.
Amintirile despre Societatea libaneza a rachetelor au disparut repede iar materiale de arhiva au fost pierdute in timpul razboiului civil din tara. Multi dintre studenti au plecat sa munceasca peste hotare. Povestea programului spatial al Libanului a devenit insa recent subiectul unui documentar - The Lebanese Rocket Society.
"Eu cred ca societatea rachetelor a incurajat studentii sa urmeze domeniul stiintelor si, din acest punct de vedere, a fost un succes. Daca mi-ar fi placut sa ajunga pe Luna? In termeni reali, eu nu as fi putut face mai mult - Libanul nu avea fondurile necesare. Dar ar fi putut urmari stiinta spatiala si explorarea spatiala. Ar fi putut sa aiba sateliti in orbita. Da, era o tara mica, dar Libanul ar fi putut sa o faca", incheie Manougian.
1
2
