​La 50 de ani la aselenizare merită amintit un ”erou” despre care se vorbește puțin, computerul montat pe modulul lunar, computer fără de care misiunea nu ar fi putut fi un succes. Într-o vreme când computerele performante erau cât o cameră, oamenii de la MIT au reușit să construiască un calculator de 30 kg care controla aproape toate funcțiile modulului. Computerul a deschis calea microprocesoarelor către produsele de larg consum și a arătat că software-ul este un domeniu esențial. Deși pare greu de crezut, bătrânele cartele perforate au ajutat oamenii să ajungă pe Lună.

Oameni pe LunaFoto: NASA

Părerea unanimă a istoricilor și IT-iștilor este că misiunea Apollo 11 nu ar fi putut fi un succes dacă modulul lunar nu ar fi avut super-performantul computer de ghidare. Fără el, astronauții nu ar fi putut aseleniza la Tranquility Bay și nu s-ar fi putut întoarce în siguranță pe Terra, fiindcă acest computer a făcut calculele necesare ajustărilor din timpul zborului și a gestionat complicatele comenzi de propulsie. Limitările computerului erau legate de memoria foarte redusă și de viteza redusă de răspuns.

Armata SUA a fost primul mare cumpărător de microcipuri, pe care din 1963 le folosea la rachete (de exemplu o rachetă avea nevoie de 2.000 de chip-uri doar pentru sistemul de ghidare la bord).

Computerul de ghidare de pe Apollo 11 trebuia să fie mic pentru a încăpea într-un vârf conic, dar trebuia să fie puternic și eficient, pentru a gestiona sarcini complicate. Microcipul era esențial, iar tehnologia era încă la început și la NASA au fost mulți sceptici. Fiecare computer dintre cele 75 construite avea 5.000 de microcip-uri.

Lucrul la Apollo Guidance Computer a început în al doilea trimestru din 1961, cu faza de design, iar în 1965 a fost montată o versiune pe o navetă. Prima versiune a software-ului a fost creată în ianuarie 1966, iar primul test practic a fost în august același an.

Computerul a fost construit de Instrumentation Laboratory de la MIT care făcuse hardware și pentru sistemul de rachete ghidate Polaris Dar, cum notează The Atlantic, într-un material despre computerul de pe Apollo, cei de la MIT au subestimat complexitatea construirii software-ului.

A fost făcută o interfață de la zero și aceasta trebuia să fie una suficient de simplă pentru ca astronauții să o poată folosi ușor în timpul periculoasei coborâri către Lună.

Astronauții comunicau cu computerul prin DSKY - pe scurt pentru “display and keyboard” - și practic tastau numere pentru a primi răspunsuri. Liniile de programare aveau la bază principiul “verb and noun” (verb și substantiv), unde verbele erau acțiunile pe care computerul le putea efectua, iar substantivele erau cantități numerice sau măsurători.

Modulul lunar a fost prima nava pilotată prin sistem ”fly by wire” și practic comenzile mecanice convenționale de zbor au fost înlocuite cu o interfață electronică. Orice comandă aplicată modului lunar de către Neil Armstrong trecea prin computer și Armstrong i-a indicat computerului unde să aterizeze. Nevoia de a folosi sistemul fly-by-wire venea din faptul că modulul era mult prea greu dacă avea comenzi mecanice convenționale.

BBC a făcut un serial audio despre aselenizare și a dedicat un episod computerului de pe Apollo 11, iar în el, David Mindell, istoric și profesor la MIT, a glumit că după Apollo 11 era o mândrie să te lauzi cu cât de mic este computer-ul, într-o epocă în care computerele performante erau uriașe. Oamenii și-au dat seama că aceste computere sunt mai valoroase și mai utile când sunt mici.

Au fost discuții nesfârșite la NASA dacă este sigur să construiești un computer atât de mic de care a depins viața astronauților de la bord. S-a pus obsesiv întrebarea: ne putem baza pe un astfel de computer și mai ales pe tehnologia circuitelor integrate, care nu avea niciun deceniu vechime atunci.

Mindell spune că primul contract pentru sistemul de ghidare al Apollo avea doar zece pagini (astăzi ar avea mii), iar software-ul nici măcar nu era propriu-zis menționat, ci într-o formulare se spunea că laboratorul de la MIT se va ocupa de ce trebuie pentru ca lucrurile să funcționeze.

Margaret Hamilton a condus efortul de design software și spune, pentru BBC, că atunci când a început lucrul foarte puțini știau ce înseamnă software și de ce este necesar. Hamilton este considerată părintele ingineriei software și spune că a simțit presiunea faptului că era o misiune cu echipaj uman și o eroare de soft putea pune viața astronauților în pericol.

Computing-ul era un procedeu laborios acum jumătate de secol: liniile de program erau tipărite pe hârtie și apoi translatate pe cartele perforate care erau apoi citite de computere de mari dimensiuni, de tip mainframe. Apoi programele erau testate și încorporate în computerul compact al Apollo 11.

Programul Apollo a cumpărat în total peste un milion de microchip-uri, iar prețul acestora a scăzut masiv, de la 1.000 de dolari la primul prototip pentru computerul de ghidare, până la 20 de dolari când au intrat în producția de serie.