Uriașa bucată din racheta Long March 5B aflată pe orbită descendentă „ar putea cădea oriunde într-o bandă de latitudini situate de la puțin mai sus de New York, Madrid și Beijing (n.red.: unde se află și România) la puțin mai jos decât sudul Chile-ului și Wellington, Noua Zeelandă”, spun experții citați de ediția britanică a publicației The Conversation.
Australia deține recordul la categoria „cine poate fi lovit de cea mai mare bucată de gunoi spațial”. În 1979, stația spațială americană SkyLab de 77 de tone s-a dezintegrat deasupra Australiei de Vest, presărând fragmente în jurul orașului sudic de coastă Esperance.
Evenimentul a fost privit cu interes și cu oarecare ușurință, multe bucăți fiind colectate de entuziaști ai spațiului. Consiliul comitatului Esperance a emis o amendă pentru NASA, iar un post de radio american a colectat bani și a plătit datoria.
Chiar dacă nu s-au înregistrat decese sau răni ale unor oameni loviți de deșeuri spațiale, nu înseamnă că un asemenea eveniment nu este periculos. Cu un an înainte de prăbușirea SkyLab, satelitul sovietic de spionaj Cosmos 954 s-a sfărâmat peste o zonă nelocuită din Teritoriile de Nord-vest ale Canadei, împrăștiind deșeuri radioactive pe o suprafață de sute de kilometi pătrați.
Întrucât Războiul Rece era în toi, subiectul sensibil al tehnologiei nucleare de la bordul lui Cosmos 954 a provocat o întârziere nefericită în localizarea și evacuarea deșeurilor, din pricina neîncrederii dintre Uniunea Sovietică și misiunea de recuperare canadiano-americană. Operațiunea a durat luni de zile și nu a recuperat decât o parte din deșeuri. Canada a facturat URSS-ului peste 6 milioane de dolari canadieni, dar în cele din urmă a primit doar 3 milioane.
A fost doar un noroc că satelitul nu a aterizat peste Toronto sau Quebec City, unde radioactivitatea ar fi provocat o evacuare pe scară largă. În 2007, bucăți dintr-un satelit rusesc au ratat de puțin un avion chilean de pasageri în zbor de la Santiago la Auckland. Cum după 1970 cad pe Pământ tot mai multe deșeuri spațiale, ele sunt privite cu tot mai multă îngrijorare.
Legile internaționale prevăd un regim de compensații pentru pagubele de pe Pământ, ca și pentru coliziuni între sateliți în spațiu. Convenția de Responsabilitate din 1972, un tratat al ONU, impune răspunderea „statelor lansatoare” pentru pagubele provocate de obiectele lor spațiale, inclusiv un regim de răspundere absolută pentru deșeuri căzute pe Pământ.
În cazul Long March 5B, aceasta ar impune o răspundere potențială pentu China. Tratatul a mai fost invocat o singură dată (în cazul Cosmos 954). Dar va fi probabil mai utilizat în viitor, spațiul devenind tot mai aglomerat și cu tot mai multe faze de reintrare necontrolate (termenul spațial pentru „scăpate de sub control”).
Unii sateliți pot fi mutați pe orbite-cimitir la sfărșitul vieții operaționale, de obicei la mare altitudine. Milioane de piese de deșeuri spațiale sunt destinate fie să orbiteze necontrolat timp de mulți ani sau, dacă se află pe orbita terestră joasă, să coboare treptat spre Pământ cu speranța că vor arde în atmosferă înainte să ia contact cu solul.
Un sistem global coordonat de management al traficului spațial va fi vital pentru a evita coliziuni care ar duce la pierderea controlului unor sateliți, făcându-i să rătăcească pe orbită sau să se prăbușească pe Pământ.
Urmărirea mișcării și funcționalității fiecărui satelit este și mai grea decât sună, deoarece ar cere inevitabil țărilor să dezvăluie informații confidențiale de securitate națională.
Dar în cele din urmă va fi esențială cooperarea globală pentru a se evita un viitor nesustenabil al activităților spațiale. Între timp, nu uitați să priviți în sus din când în când – s-ar putea să surprindeți căderea celui mai spectaculos gunoi de pe planetă.
11
4
