Voi ce faceți în 26 septembrie? E o zi de luni, dar va fi cea mai proastă zi de luni din istoria asteroidului Dimorphos, pentru că va încasa un proiectil trimis de pe Pământ încă din noiembrie anul trecut. Este, dacă vreți, un gest de răzbunare din partea noastră pentru toți dinozaurii răpuși acum 65 de milioane de ani (da, știu, a trecut ceva timp de atunci, dar atât s-a putut).

asteroidFoto: pixabay.com

De obicei, când NASA lansează ceva în spațiu, suntem obișnuiți să ne gândim la misiuni complexe, cu instrumente sofisticate în valoare de milioane și milioane de dolari, spectrometre și tot felul de lucruri complicate, care să investigheze fie solul marțian, fie lumina stelelor îndepărtate, însă misiunea DART nu este deloc așa.

Misiunea ei este să lovească un asteroid. Atât. Bine, mai are niște camere, senzori pentru navigație, să știe pe unde să meargă, antene radio să poată să primească instrucțiuni și să ne transmită raportul, și ceva propulsoare, să fie sigur că-l nimerește pe nenorocitul de Dimorphos.

Care, Dimorphos, nu ne-a făcut el nimic, el este chiar nevinovat. Nici noi nu sărim imediat la gâtul lui Apophis de exemplu (ăsta chiar ar merita un bobârnac, să fim sigur că nu ne lovește el primul în următoarele secole, dar asta este o alta poveste).

Dimorphos, care nu e mai lung de 200 de metri, își vede de treaba lui și orbitează liniștit un alt asteroid, ceva mai mare, Didymos, care are un diametru de aproape 800 de metri. Mă rog, diametru e puțin impropriu spus, pentru că la cât sunt de pricăjiți, nu prea au ei formă sferică, arată cam ca niște cartofi, dar ați înțeles ideea.

Sonda DART are cam 600 de kilograme, poate nu vi se pare mult comparativ cu un asteroid de 200 de metri lungime, care cântărește aproape 5 milioane de tone, dar ar fi greșit să comparăm doar masele: DART se îndreaptă spre Dimophos cu o viteză relativă de 6.6 km/s, ceea ce înseamnă un impuls considerabil, suficient pentru un efect măsurabil.

De ce facem asta?

Pentru a învăța cum să ne apărăm de asteroizi cu adevărați periculoși. Pentru următoarele decenii, NASA promite că nici un asteroid măricel nu va veni să ne arunce civilizația în haos, dar mai știi ce urmează după câteva secole? Adică dinozaurii nu au avut un program spațial și uite ce s-a întâmplat cu ei,

Noi avem program spațial și, dacă nu-l folosim cu cap, nu-i exclus să ne prăpădim și noi. Și nu e ușor cu asteroizii ăștia, pentru că nu sunt doar ei prin sistemul solar, mai e și Jupiter care e suficient de mare încât să le afecteze orbita și să ne îngreuneze nouă calculele, mai ales dacă vrem să știm unde va fi un anumit asteroid peste 2-3 decenii. Este la fel de greu cu a încerca să prevezi timpul probabil pentru următoarea lună.

Dar să revenim, cumva avem idee cam ce se va întâmpla în urma impactului, dar în același timp vrem să fim siguri. Una sunt calculele pe care le facem acasă pe hârtie (sau pe mainframe-uri), alta poate este realitatea. Dacă asteroidul respectiv este doar o aglomerare de bolovani și praf cosmic și proiectilul nostru trece prin el ca prin brânză? Dacă are o densitate diferită de cea din modelele folosite de NASA? Vom vedea în 26 septembrie dacă NASA a socotit bine sau nu. Și pentru binele nostru al tuturor, să sperăm că a socotit bine.

De fapt, va mai trece ceva timp până să vedem clar urmările acestui impact, pentru că încă nu a fost lansată misiunea europenă HERA, care urmează să treacă și ea prin sistemul Didymos-Dimorphos și să facă niște poze, să vedem și noi ce le-a ieșit americanilor. Bine, cei care se grăbesc se pot uita la traiectoria asteroidului, pentru că în urma impactului NASA pariază că modificarea traiectoriei va putea fi observată de pe Pământ.

Cum ar veni, pentru prima dată în istoria noastră, reușim să modificăm traiectoria unui asteroid. Nu-i rău pentru o specie de mamifere care acum 7.000 de ani nici nu știa să scrie. Ce-mi place mie la misiunea HERA este faptul că și România participă la ea, prin câteva institute de cercetare, dar și companii private care au testat sau asamblat componente aflate acum în drum spre Dimorphos. Facem și noi parte, cu mic cu mare, din efortul planetar de apărare împotriva viitorilor asteroizi.

Doar cu bătaie se poate?

Dimorphos să zică merci că nu a primit un uppercut nuclear, dar o astfel de misiune era mult mai costisitoare și mai complicată. Mai sunt și alte variante de a ne apăra de asteroizi. De exemplu, putem să îi acoperim cu o folie reflectorizantă, schimbându-le astfel albedoul, adică strălucirea, ceea ce înseamnă că vor absorbi mai puțină lumină solară, vor reflecta mai multă lumină și practic lăsăm Soarele să facă treaba cu modificarea traiectoriei în jurul nostru.

Pentru că deși fotonii au masă de repaus nulă, ei nu stau niciodată locului, ceea ce înseamnă că au un impuls, iar de la miliarde și miliarde de fotoni care lovesc asteroidul înfoliat, impulsul poate fi suficient pentru ca traiectoria lui să ne ocolească măcar cu câțiva mii de kilometri. Adică nu îi dăm o singură lovitură o dată, lăsăm fotonii de lumină să-l lovească de miliarde și miliarde de ori timp de câțiva ani.

Și mai există o metodă, testată chiar de această misiune: atractorul gravitațional. Parcă e vreun dispozitiv născocit de Geordi LaForge în pântecele navei USS Enterprise, dar un atractor gravitațional este de fapt un obiect cu o masă suficient de mare, astfel încât, plasat în vecinătatea unui asteroid, datorită gravitației, să-i altereze în timp traiectoria.

Acum, e destul de greu să lansăm noi sonde de mii de tone, dar... Dimorphos deja are un atractor gravitațional natural, pe Didymos! Lovind-ul pe Dimorphos, vom vedea ce influență are noua traiectorie a acestuia asupra celuilalt asteroid. Hai că nu degeaba inginerii care au proiectat misiunea asta lucrează la NASA și la Agenția Spațială Europeană, chiar este o chestie deșteaptă ce fac ei acolo.

Una peste alta, marcați undeva în calendar data de 26 septembrie, când omenirea îi dă un bobârnac unui asteroid.