Anul trecut am putut asista cu toții la derularea aproape impecabilă a misiunii Artemis-1, în direct pe internet: am putut vedea în timp real imaginile transmise de camera montantă pe unul din panourile solare ale capsulei Orion, care a ajuns pe orbita Lunii, după care a venit înapoi cu bine pe Pământ.
Am văzut, tot în direct, multiplele încercări de lansarea a colosalei rachete SLS, ale cărei motoare o face cea mai puternică rachetă construită vreodată. Cu toate acestea, SUA este încă departe de o nouă aselenizare și unele voci sugerează că ar trebui să se grăbească, pentru că din spate vine China.
Este adevărat că și China țintește Luna. Este la fel de adevărat că în ultimii ani am fost martorii unor performanțe remarcabile ale poporului chinez în ceea ce privește explorarea spațială: o sondă robotică, Chang’E-5, care a adus probe de sol selenar, prima după misiunea sovietică Luna-24 din 1976, două rovere aflate pe Lună simultan (Yutu și Yutu-2, al doilea pe fața îndepărtată a Lunii) și o misiune robotică marțiană care a decurs excelent până acum (deși roverul Zhurong care trebuia să se trezească din hibernare în luna decembrie nu dat deocamdată nici un semn).
China a asamblat în ultimii ani o stație spațială funcțională
China a asamblat în ultimii ani o stație spațială funcțională, o nouă performanță remarcabilă, iar flota de lansatoare continuă să lanseze sateliți aproape săptămânal (dacă nu ar exista SpaceX, China ar domina categoric clasamentul lansărilor orbitale). Ca o paranteză, chiar stația spațială chineză s-ar putea să fie o frână în avansul spre Lună, pentru că va bloca pentru următorii ani resursele programului spațial spre orbita terestră joasă, în locul unui efort general spre Lună.
Însă pentru a trimite un echipaj pe Lună, China are nevoie de câteva lucruri pe are încă nu le are. Desigur, le poate construi, și chiar face acest lucru în timp ce citiți aceste rânduri, însă sunt lucruri care durează și care costă: nu doar bani, dar și timp, resurse, know-how (pe care China nu îl are) și... un dram de noroc.
Pentru a duce un echipaj spre Lună, e nevoie de o rachetă de clasă supergrea
În primul rând, pentru o misiune cu echipaj spre Lună, e nevoie de o rachetă de clasă supergrea. Adică o rachetă asemănătoare cu Saturn V, N-1, SLS sau Starship. China are un portofoliu impresionant de rachete orbitale active: nu mai puțin de 15 variante operate de o companie aflată sub controlul statului, dar și aproximativ 10 lansatoare de mici dimensiuni, ale unor companii mai mult sau mai puțin private. Nici una însă nu este capabilă să trimită o capsulă cu echipaj la bord spre Lună: capsulele pentru echipaj sunt complexe, mari și grele, necesitând lansatoare puternice.
Acest lucru se va schimba în jurul anului 2030, când China plănuiește să aibă pe rampele de lansare două lansatoare supergrele: Changzheng-9 (similară cu SLS) și Changzheng-5DY (derivată din actuala rachetă Changzheng-5, însă va oferi performanțe superioare). SLS a demonstrat cât este de complicat să fie dezvoltată o astfel de rachetă: cu toate că a fost construită cu tehnologie deja existentă (practic este asamblată din elemente deja existente și testate), tot a costat mai mult decât s-a anticipat și inaugurarea rachetei a fost amânată de mai multe ori.
China nu are încă tehnologia necesară
China nu are la îndemână boostere deja testate, nici motoare care să fi avut deja câteva zeci de zboruri la activ și va trebui astfel să își dezvolte propulsoare noi, care să poată trimite racheta și capsula spre Lună. Să le proiecteze, să le testeze, să le folosească în câteva zboruri test. Iar acest lucru durează ani de zile.
Și ajungem la al doilea punct, capsula în care vor locui taikonauții. Aceasta nu există în acest moment, iar după ce va fi construită, va trebui testată. Vă reamintesc că primul zbor în spațiu al capsulei Orion a avut loc în 2014, cu 8 ani înainte de misiunea Artemis-1, în condițiile în care NASA are o vastă experiență în ceea ce privește capsulele selenare (din programul Apollo) sau zborurile atmosferice hipersonice (ale navetei spațiale).
În afară de rachetă și capsulă, pentru a ajunge pe Lună este nevoie și de un lander, adică un vehicul care să coboare de pe orbita Lunii pe suprafața acesteia. În toată istoria omenirii a existat un singur lander lunar, cel din programul Apollo. URSS nu a apucat să construiască unul, SpaceX a promis că va construi și probabil și consorțiul de companii condus de Blue Origin va încerca acest lucru în anii ce urmează. Și pentru a ieși din lander, taikonauții vor trebui să aibă la dispoziție niște costume spațiale care să le permită să pășească pe Lună. Dar să zicem că dintre toate punctele enumerate până acum, costumele spațiale reprezintă probabil cea mai mică problemă.
Programul Apollo a avut succes pentru că SUA a avut noroc
Și ajungem și la ultimul punct, unul deloc de neglijat: norocul. Programul Apollo a avut succes pentru că SUA a avut noroc. Norocul lor a fost și ghinionul URSS, moartea lui Serghei Korolev, creierul programului spațial sovietic a dus la o degringoladă generală în întregul program, care s-a manifestat prin patru lansări eșuate ale megarachetei N-1 și, în cele din urmă la suspendarea dezvoltării acesteia.
Norocul SUA a constat și într-o ironie a sorții: tragedia Apollo 1 a venit exact la momentul potrivit, când NASA a putut să se regrupeze și să remedieze problemele capsulei Apollo. Dacă nu ar fi avut loc în 1967, o tragedie similară cu Apollo 1 s-ar fi întâmplat probabil mai târziu, într-una din misiunile premergătoare aselenizării și în acest caz este greu de crezut că aselenizarea ar mai fi putut avea loc în 1969, dacă ar mai fi avut loc vreodată.
Eu sunt convins că taikonauții vor păși pe Lună. O vor face cu siguranță înaintea cosmonauților (Rusia are, din păcate, alte priorități în această perioadă), dar nu cred că o vor face înaintea astronauților americani. Pentru că drumul spre Lună va fi întotdeauna unul dificil, care va fi marcat cu eșecuri (și chiar tragedii).
Iar SUA a pornit deja în acest drum spre Lună, unul bătătorit de misiunile Apollo, și are deja un avans considerabil, în timp ce China trebuie să își croiască propria cale, fără a avea un sector privat dinamic (pe care NASA se poate baza în această nouă aventură). Pariul meu? Primii astronauți americani vor păși pe Lună până în 2030, iar primii taikonauți vor ajunge să aselenizeze cel mai devreme în 2035.
Sursa foto: dreamstime.com
23
4
