​Unul dintre visele majore ale omenirii este să găsească viața extraterestră. Pe Marte, pe Venus, pe Europa, pe Io, în centura de asteroizi, în alte sisteme solare șamd. Oriunde, numai să o găsească. Asta ne-ar oferi nouă certitudinea că nu suntem singuri și că, undeva, o civilizație avansată ne așteaptă ca să facem schimb de impresii și tehnologii. Ba, ar zice unii mai entuziaști, chiar pentru a fi convertită la dreapta credință.

viață microbiană pe MarteFoto: dotted zebra / Alamy / Alamy / Profimedia

Faptul că roverul Perseverance tocmai a ajuns în craterul Jezero, pe locul unor sedimente străvechi, ne dă speranța că suntem extrem de aproape de o descoperire istorică, aceea a vieții (fosile sau nu) pe Marte. Numai că o astfel de descoperire ar veni cu niște implicații mai puțin discutate. Și nu, nu ar fi deloc o veste bună. Ba chiar ar fi una extrem de proastă pentru noi. Să vă explic!

Scala Hanson și ipoteza „Marelui Filtru”

De la fizicianul Enrico Fermi citire, recte de la Paradoxul care îi poartă numele, avem o listă de dileme fundamentale privind probabilitatea existenței vieții în Calea Lactee sau, și mai mult, în întregul univers.

Spre exemplu, dacă alte civilizații extraterestre au atins un nivel superior de dezvoltare, dată fiind probabilitatea matematică uriașă ca viața să fi apărut pe alte planete (a se vedea ecuația Drake), atunci unde sunt ele? De ce nu ne-au contactat până acum? Iar un posibil răspuns vine de la economistul american Robin Hanson sub forma unei idei cunoscută ca „Marele Filtru”.

Hanson enumeră nouă etape cruciale în ceea ce ar însemna apariția unui civilizații superioare, capabile să atingă nivelul trei din scala Kardașev (imediat o explicăm). Și iată cei nouă pași propuși de Robert Hanson:

  • Apariția unui sistem solar care să îndeplinească toate condițiile necesare vieții
  • Apariția moleculelor capabile de reproducere (ARN)
  • Geneza vieții unicelulare simple
  • Nașterea vieții unicelulare complexe (eucariotele)
  • Evoluția reproducerii sexuale
  • Apariția vieții pluricelulare
  • Dezvoltarea inteligenței și crearea primelor unelte
  • Avansul tehnologic ce permite colonizarea sistemului solar (pasul în care ne aflăm noi, deși într-o etapă incipientă)
  • Explozia colonizării galaxiei

Și aici intervine explicația economistului american. Există posibilitatea uriașă, zice Hanson, ca unul dintre acești pași (unul este suficient) să fie blocat din varii motive. Și atunci, implicit, nu mai ajungi la nivelul 9. De ce probabilitatea aceasta uriașă? Pentru simplul motiv că galaxia noastră ar fi trebuit să fie deja plină de colonii ale cel puțin unei civilizații extraterestre foarte avansate. Numai că noi, cel puțin până acum, nu am observat absolut niciun semn că ar exista așa ceva. În concluzie, nicio civilizație nu a atins încă acest pas.

Asta se poate traduce prin faptul că pasul 9 ar fi cel mai improbabil dintre toate. Iar viața inteligentă, dacă a apărut pe alte planete, a fost cumva împiedicată să facă acest ultim salt către colonizarea galaxiei. De aici putem extrapola.

Oare viața, dacă a atins unul dintre nivelele 2-6 (cele mai probabile), atunci trecerea la inteligență este una dintre cele mai problematice etape? Dacă nu a atins nivelul 6, atunci înseamnă că ipoteza catastrofelor este una cu o largă aplicabilitate, iar noi, oamenii, am fost, pur și simplu, extraordinar de norocoși pentru a ajunge la etapa a 8-a? Sau, de fapt, punctul 8 este cel în care apar, cu adevărat problemele?

În aceeași ordine de idei, dacă și alții au atins acest penultim nivel de dezvoltare, ce anume i-a împiedicat să meargă mai departe și să colonizeze galaxia? La urma urmei, Calea Lactee a apărut acum circa 13,6 miliarde de ani. La scurtă vreme după apariția universului. Sistemul nostru solar, în schimb, are „doar” 4,6 miliarde de ani. Timp pentru civilizații mult mai vechi ca să atingă nivelul maxim de dezvoltare ar fi existat berechet.

Oare, se întreba Hanson, la un anumit punct, civilizațiile ajunse în punctul 8 tind să se autodistrugă înainte de a ieși din propriul sistem solar? Sau, pur și simplu, epuizează resursele disponibile înainte de a face pasul colonizării spațiale? Și atunci, asta îi așteaptă și pe oameni? O concluzie la această abordare filosofică ar fi una cu adevărat sumbră. Mai exact, pe cât de ușor este să ajungi la pasul opt, pe atât de întunecat se anunță viitorul, căci acolo ar exista „marele filtru”. Ce înseamnă însă pasul 9?

Scala Kardașev, conceptul de sferă Dyson și poziția noastră pe scala evoluției tehnologice

În anul 1962, un astrofizician rus, Nikolai Kardașev, postula faptul că în Univers, dacă ar exista viață inteligentă, atunci respectivele civilizații s-ar împărți în strict trei categorii. A fost și a rămas una dintre cele mai frumoase idei expuse vreodată, una cu nenumărate implicații în ceea ce înseamnă avansul tehnologic și, implicit, al viitorului speciei noastre.

Spre exemplu, postula Kardașev, civilizațiile de tip I ar fi cele capabile să poată exploata resursele unei planete. Pasul doi, pe scala astrofizicianului rus, era acela în care o civilizație devine capabilă să exploateze resursele unei stele. Iar pasul trei, pasul ultim, echivalentul pasului 9 din scala Hanson, este acela în care ipotetica civilizație devine capabilă să exploateze resursele unei întregi galaxii.

După cum v-ați dat deja seama, omenirea poate fi catalogată ca o civilizație de tip I. Și, chiar dacă o bază permanentă pe Lună este iminentă (hai să spunem că și aceea de pe Marte ar putea deveni o realitate în a doua jumătate a secolului XXI) suntem departe de a putea exploata eficient resursele Soarelui nostru.

Cum am putea exploata o stea? Ei bine, așa a apărut conceptul de sferă Dyson (idee expusă în anii `60 de fizicianul american Freeman Dyson). Dacă ați urmărit serialul Star Trek: Next Generation (cel cu căpitanul Picard), în sezonul al șaselea, episodul patru, apare o astfel de sferă. Este un tribut frumos adus fizicianului. În film este vorba despre o sferă cu diametrul de circa 200 de milioane de kilometri, care cuprinde o întreagă stea și care exploatează la maximum energia emisă de aceasta. Dar Star Trek este un film SF care jonglează cu astfel de concepte futuriste.

Ca să vă faceți o idee, o sferă Dyson de acest gen ar putea cuprinde lejer circa 250 de milioane de planete de tipul Terrei. Ah, și am avea nevoie de întreaga energie produsă de stea timp de vreo 800 de ani, pentru a produce toate materialele necesare. Nici nu mai trebuie să spunem că suntem la o distanță uriașă față de un astfel de deziderat.

Dyson însă a venit cu o idee care pare ceva mai fezabilă. Cel puțin la nivel ipotetic. Mai degrabă decât un glob care să înconjoare un soare, el a propus sute de milioane, poate chiar miliarde, de sfere de mici dimensiuni care orbitează în jurul stelei, captând energia acesteia, energie pe care o direcționează odată spre propriile ecosisteme, odată spre alte surse, acolo unde este nevoie de ea. Practic, cantitatea de energie captată ar fi de sute de trilioane de ori mai mare decât cea pe care o consumă umanitatea zilnic.

Pasul ultim, cel al atingerii gradului III de dezvoltare de către o civilizație, ar fi captarea energiei și a resurselor unei întregi galaxii. Dacă o astfel de civilizație ar exista, atunci Calea Lactee (ne rezumăm doar la ea), ar trebui să fie împânzită de sfere Dyson și de colonii extraterestre. Dar ele lipsesc, din ceea ce știm noi, și astfel ne întoarcem la Hanson și la ideea descoperirii unor forme de viață pe Marte.

Descoperirea vieții pe Marte, implicații și alte scenarii

Într-un prim scenariu, cel mai plauzibil, sondele trimise deja pe Marte, sau unele care vor ajunge acolo în viitorul apropiat, ar descoperi urme de viață unicelulare. Fie fosile, fie încă vii. Asta înseamnă, conform ipotezei „Marelui Filtru”, că filtrul apare după această primă etapă. Un alt scenariu ar fi acela în care am descoperi viață multicelulară. Și aici restrângem rapid intervalul apariției filtrului.

Un ultim scenariu ar fi acela în care am descoperi forme de viață vertebrate sau chiar inteligente. De ce ar fi asta o veste extrem de proastă? Pentru că, dacă nu ați uitat deja, nimeni nu a ajuns la nivelul 9 de dezvoltare. Iar asta înseamnă că momentul extincției noastre se află în viitor. Un viitor în care specia noastră va urma calea ipotetică a multor altora, și nu va ajunge niciodată să colonizeze galaxia.

Evident, nu trebuie să omitem un aspect important. Anume că ideea „Marelui Filtru” este doar o idee filosofică. Există și alte soluții care să explice „Paradoxul Fermi” cel cu care am și început. Spre exemplu, o ipoteză emisă de un astronom irlandez, John Allen Ball, în 1973, ipoteză care poartă numele de „Ipoteza Zoo”.

Pe cât de ciudat poate fi numele, cu ipoteza asta v-ați mai întâlnit, mai ales dacă ați urmărit măcar un singur episod (sau film de lung metraj), din seria Star Trek. De fapt, Ipoteza Zoo este chiar Prima Directivă a Federației Multicivilizaționale. Aceea de a nu interveni sub niciun pretext în cazul unor civilizații inteligente care nu au atins un anumit nivel de dezvoltare. În cazul Star Trek era vorba despre apariția tehnologiei warp (sau cea prin care atingem viteza luminii).

John Allen Bell tocmai asta spunea. Că, ipotetic, ar putea exista civilizații mult mai avansate decât a noastră. Dar ele se ascund, pentru a nu interveni în dezvoltarea noastră, până când consideră ele că merităm să ia contact cu noi. Aici putem iar extrapola, și ajungem și la „Ipoteza laboratorului”. Una deloc plăcută, căci asta ar însemna că suntem subiectul unor experimente extraterestre, iar Terra este un uriaș laborator.

Mă voi opri asupra unei alte ipoteze care să explice Paradoxul Fermi, deși ele sunt numeroase. Această ultimă ipoteză se numește „Pădurea Neagră”. Ea a fost emisă în 1983 de către astronomul american și scriitorul de literatură SF, Glen David Brin. Conform acestei ultime ipoteze, există cel puțin o civilizație care a atins un nivel foarte avansat de dezvoltare. La fel, există civilizații care au cunoștință de existența acesteia.

Numai că, în acest caz, acea civilizație este una agresivă. Motiv pentru care toți ceilalți tac mâlc. Iar într-un astfel de scenariu, nu e prima dată când o spun, dar cu toate emisiile noastre radio, cu toată gălăgia pe care o facem în jur, cu sondele pe care le trimitem și prin încercările noastre de a contacta pe alții, nu suntem altceva decât idioții galaxiei. Și în situația asta, chiar că nu mai trebuie să ne facem griji pentru nivelul 9 de dezvoltare.

Bibliografie:

  • Ball, A. John , 1973, „The Zoo Hypothesis„, Icarus, p. 347-349
  • Brin, Glen David , 1983, „The Great Silence: The Controversy Concerning Extraterrestrial Intelligent Life”, Quarterly Journal of the Royal Astronomical Society, nr. 24, p. 283-309
  • Dyson, Freeman , 1966, „The Search for Extraterrestrial Technology„, în „Perspectives in Modern Physics”, Ed. R.E. Marshak, Wiley, p. 641-655
  • Drake, F. D., 1961, „Project Ozma”, Physics Today, vol. 14, nr. 4, p. 40–46
  • Hanson, Robin, 1998, The Great Filter – Are We Almost Past It?, https://mason.gmu.edu
  • Kardashev, Nikolai S., 1964, „Transmission of information by extraterrestrial civilizations”, Soviet Astronomy, vol. 8, nr. 2, p. 217-221

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro