Nu mai mâncați fazani! Sunt poluați Plâng cățeii de fericire când își văd stăpânii? Ce trebuie să știi când te apuci de construit un castel de nisip De ce se țin țânțarii scai după noi?

Labrador RetrieverFoto: Pixabay.com

Nu mai mâncați fazani! Sunt poluați

Lovitură grea pentru oamenii de pretutindeni! După ce s-a scumpit orice, acum ne vom vedea nevoiți să renunțăm și la una dintre ultimele mici plăceri ale vieții, respectiv carnea de vânat. De fazan în special, dar trebuie avut grijă și la iepuri, căprioare, potârnichi, cocoși de munte și ce alte orătănii de mici dimensiuni mai consumă omul simplu în mod uzual. De ce va trebui să luăm această măsură drastică? Păi, ne informează un studiu proaspăt publicat în PlosONE că animalele cu pricina sunt vânate cu muniție pe bază de plumb.

Alice, cum ar veni. Iar plumbul ăla lasă particule minuscule în carne, particule care ulterior ajung în organismul vostru fizic. Iar asta nu face bine la sănătate. Și nu doar oamenii de rând sunt afectați de consumul de particule de plumb, ci și carnivorele sau animalele necrofage care consumă mățăraia lăsată în urmă de vânătorii care vor doar carcasele. Foarte urât! Problema asta a fost sesizată atât în Marea Britanie, cât și de organismele UE.

Atentă la sănătatea cetățenilor ei, UE ia în calcul unele măsuri care să prevină infectarea populației cu substanțe dăunătoare. Astfel, se discută interzicerea alicelor de plumb, care oricum sunt de pe vremea lui Pazvante, și înlocuirea lor cu unele de oțel. În concluzie, iată că există și un dram de speranță spre mai bine.

Plâng cățeii de fericire când își văd stăpânii?

Așa s-ar părea, ne spun niște cercetători japonezi care au făcut studii serioase pe tema asta, studii pe care le-au publicat în Current Biology. Oricum, răspunsul cert este: nu se știe! Să vă explicăm cum a stat treaba.

Japonezii ăștia au analizat vreo 18 căței, respectiv momentele în care aceștia se reîntâlnesc cu stăpânii lor după o perioadă de separare. Așa au observat ei o creștere cu 10 procente a volumului de lacrimi la toate exemplarele. În cazul în care cățeii ăia s-au întâlnit cu persoane străine, i-a durut fix în coadă. Așa au concluzionat cercetătorii că nu doar oamenii pot plânge din cauza emoțiilor pozitive, ci și cei mai buni prieteni ai noștri.

Ca să fie ei siguri de rezultat, au luat alți 22 de câini și le-au turnat cu pipeta în ochi o substanță pe bază de oxitocină, adică hormonul fericirii. Să te ții apoi plâns pe patrupede, cu lacrimi cât gutuia! Succes garantat, știință și precizie, au concluzionat savanții niponi! Asta până au venit alții și le-au spus că, de fapt, numeroase specii animale varsă lacrimi pentru a curăța ochii de impurități. Apoi, dacă îi torni unui animal o substanță fix pe globul ocular, fie ea și pe bază de oxitocină, riști să iriți ochii vietății, iar asta duce la apariția lacrimilor abundente. Cum vă spuneam, răspunsul cert la întrebare mai are de așteptat, deci va trebuie să mai trăim o perioadă cu incertitudinea asta.

Ce trebuie să știi când te apuci de construit un castel de nisip

Să te duci la plajă și să faci un castel de nisip pe malul apei nu e o treabă așa simplă pe cum ați crede. Chiar nu e deloc, mai ales dacă ați fost recent pe la mare. În primul rând, că nu prea mai vezi malul de disperații care își întind păturile una lângă alta. Ți-ar trebui o prăjină și talentul lui Serghei Bubka pentru a putea să ajungi și tu la apă. Dar nu despre asta era vorba în studiul publicat în The Conversation, ci despre faptul că ați lucrat ca niște amatori. Dacă doriți să faceți un castel trainic, spectaculos și pe baze științifice, trebuie să urmați pașii indicați de inginerii citați în articol.

În primul rând, trebuie să fiți atenți la dimensiunile granulelor de nisip. Astea oscilează între 0,0075mm și 4,75 mm. Ca să aveți succes, vă trebuie și nisip fin, și nisip cu granule mai mari. Ăsta e primul secret. Apoi, trebuie să fiți atenți la forma granulelor. Selectați-le pe cele cu unghiuri drepte și aruncați-le pe cele cu unghiuri rotunjite! De fapt, spun autorii studiului, profesioniștii își comandă nisipul din zonele montane, pentru că acolo are cele mai multe dintre atributele amintite. Deci, poate ar fi bine să dați o fugă întâi la munte și să vă aduceți de acolo nisipul. Cum preferați, era doar o sugestie.

În ultimul rând, apa este cheia. Fără apă, veți avea o grămadă de nisip cu formă de... grămadă. Prea multă apă nu e bună. La fel e și în cazul în care aveți prea puțină. Oamenii de știință au calculat, iar combinația perfectă este de o măsură de apă, la opt măsuri de nisip uscat. Ideală e apa de mare căci, după ce se evaporă, cristalele de sare țin castelul în picioare pe perioade mai lungi. Puteți folosi fără restricții găletușe, lopățele și alte instrumente utile! Cum spuneam, asta chiar e o treabă serioasă.

De ce se țin țânțarii scai după noi?

După cum bine se știe deja, doar femelele țânțarilor se hrănesc cu sânge. Masculii, mai cuminți, sunt vegetarieni convinși. Ei bine, când o femelă pune ochii pe voi, de fapt ea se ia după miros. Corpul nostru emite o serie de mirosuri, un veritabil cocktail olfactiv, care este extrem de apetisant pentru țânțăroaice. În ordinea asta de idei, oamenii de știință au încercat să inhibe receptorii din antenele țânțarilor, pentru a nu mai putea simți mirosul oamenilor. Apropo, studiul a apărut în revista Cell.

În mod normal, oamenii ar fi trebuit să devină „invizibili” pentru țânțari. Nu a fost cazul, spre mare surpriză a cercetătorilor implicați în studiu. Iar asta e o trăsătură unică a țânțarilor. La oameni, spre exemplu, dacă inhibi un receptor din ăsta, care identifică un anume miros, toți neuronii care sunt în legătură cu receptorul respectiv își vor pierde abilitatea de a mai recunoaște mirosul cu pricina. Nu și la țânțari. Ăștia au evoluat special pentru a evita astfel de neajunsuri. Se pare că, inclusiv când receptorii lor sunt inhibați, creierul țânțarilor, sau ce au ei acolo, poate procesa informațiile legate de amine, compuși organici similari cu amoniacul.

Și asta este doar o parte a modului în care s-au adaptat ei ca să vă poată găsi căci, cu siguranță, mai sunt și altele pe care oamenii de știință nu le-au identificat încă. În concluzie, poți să te ascunzi și în gaură de șarpe, că țânțarul tot te găsește. Ce ne rămâne de făcut, cel puțin până mai avansează nivelul cercetării, este să recurgem la metodele ancestrale. Adică, să îi rezolvăm cu pliciul sau, dacă nu avem plici, științific, cu o palmă după ceafă. Merge și cu câteva beri. Nu neapărat că nu te mai simt țânțarii, ci nu îi mai simți tu pe ei.