Rescriem istoria sau ce facem? ● Ne aflăm într-un plin proces de extincție despre care nu vorbește mai nimeni ● Cum am ajuns să avem un creier așa mare?
Rescriem istoria sau ce facem?
Odată cu publicarea în revista Science a informației că în situl kenyan de la Nyayang au fost descoperite unelte de piatră vechi de 2,9 milioane de ani, au apărut iar titluri care să susțină că, vai, istoria trebuie rescrisă, halucinant, zguduitor chiar, dar nimeni nu își putea imagina o așa descoperire.
Stați frumos, puneți la loc colile de hârtie pe care doreați să le adăugați în cartea de aur a istoriei, lăsați și stilourile, că nu e cazul să rescriem nimic! Descoperirea este una importantă pentru lumea științei, fără îndoială, dar în niciun caz nu e vreo premieră. Nu e nici măcar cea mai veche dovadă a folosirii uneltelor.
Faptul că înainte de genul Homo au existat specii care, de asemenea, creau unelte, este un fapt dovedit de peste un deceniu. Dacă trebuia rescrisă concepția veche cu privire la ceea ce definea genul Homo, anume capacitatea de a crea unelte și apariția în Cuaternar (2,58 de milioane de ani), atunci și asta s-a rescris de multă vreme.
Cum spuneam, încă din anul 2010 au fost scoase la lumină unelte primitive vechi de 3,39 de milioane de ani în Etiopia (situl Dikita). Practic, cu descoperirea asta devenea clar că anumite specii de australopiteci făcuseră avansul tehnologic amintit. Ba mai mult, cu jumătate de milion de ani înaintea celei menționate azi. Apoi, cinci ani mai târziu, în situl Lomekwi 3 din Kenya, erau identificate unelte vechi de 3,3 milioane de ani.
Diferența ar fi că uneltele descoperite recent ar fi ceva mai avansate, în sensul că prezintă urme de percuție, ceea ce le face compatibile cu așa numită cultură Oldowan, prima cultură materială atribuită inițial genului Homo. Numai că asta nu neagă în niciun fel descoperirile mai vechi, și nici capacitatea de a crea unelte a speciilor care au precedat genul Homo. E vorba doar de capacitatea de a inova. Capacitate care, la urma urmei, chiar e o trăsătură definitorie a genului Homo.
Ne aflăm într-un plin proces de extincție despre care nu vorbește mai nimeni
De mai bine de două decenii s-a tot spus că ne aflăm în unul dintre cele mai rapide și mai dure episoade de extincție a formelor de viață din întreaga istorie a Terrei. Ba chiar s-a subliniat că acest proces la care asistăm noi astăzi ar fi comparabil cu Marea Moarte de acum 252 de milioane de ani, atunci când circa 80-90% dintre formele de viață au dispărut, doar că episodul prezent este cu mult mai rapid.
Ideea este că, făcând referire la dispariția formelor de viață, s-a vorbit în general de regnul animal și mai puțin de extincția plantelor. Tocmai asta se subliniază într-un studiu publicat deunăzi în revista Plants, People, Planet. Anume că, fiind cu ochii pe regnul animal, am omis faptul că lumea plantelor se află într-un declin mult mai mare.
Cât de mare? Păi, să lăsăm cifrele să vorbească! Una din trei specii de arbori se află aproape de dispariție. Asta înseamnă în jur 17.500 de specii. Și mai înseamnă un număr de două ori mai mare decât în cazul mamiferelor, păsărilor, amfibienilor sau reptilelor, luate toate împreună.
Ce se va petrece în cazul în care toate speciile astea vor deveni istorie nu e greu de imaginat. Practic, va fi un efect de domino pentru întregul lanț trofic, spun specialiștii. Și mai spun că există un punct în care procesul va deveni ireversibil. Iar noi n-am fi foarte departe de el.
Cum am ajuns să avem un creier așa mare?
O echipă internațională de specialiști din Olanda, Germania și Australia a publicat recent un studiu în Frontiers in Ecology and Evolution în care prezintă cea mai nouă și mai interesantă ipoteză că privire la dezvoltarea creierului la oameni.
Până acum, primase ideea că accesul la hrana marină, bogată în Omega 3 și alți acizi folositori, a determinat dezvoltarea materiei cenușii, implicit a dus la evoluția unui creier mai mare și mai performant. Treburile ar fi putut sta însă și altfel.
Mai exact, dezvoltarea abilităților pentru a găsi hrană a adus un aport de nutrienți și energie care, în final, ar fi dus la dezvoltarea creierului. Ca să ajungă la concluzia asta, specialiștii au trăit timp de un an alături de o comunitate aflată încă la nivel de vânători-culegători, BaYaka, din Congo.
Astfel, au observat ei că, încă de la vârste foarte fragede, copiii BaYaka dezvoltă abilitatea de a găsi singuri hrana. Și nu doar atât, dar este vorba de o hrană diversificată care le permite un aport nutrițional consistent. Fie că era vorba de identificarea locurilor în care puteau dezgropa tuberculi, că era vorba de semințe, fructe sau miere de albine, copiii BaYaka dezvoltau abilități surprinzătoare pentru vârsta lor.
O atare specializare și nevoia de a înmagazina o mulțime de informații cu privire la valoarea nutritivă a fiecărei plante, locul și modul în care poate fi obținută, dar și capacitatea primilor oameni de a împărți și a face schimb de astfel de produse, ar fi fost, în realitate, motorul care a dus la dezvoltarea creierului. Practic, era vorba de o dietă diversificată, ba chiar de posibilitatea de a crea stocuri și rezerve, fapt care a dus la un pas evolutiv major, dezvoltarea creierului.
De reținut asta, mai ales dacă luăm în calcul că nu toate comunitățile preistorice aveau acces la surse de hrană marină.
Pentru mai multe informații din lumea științei ne găsiți și pe noua noastră pagină de Facebook HotNews.ro Science. Suntem la doar un click distanță.
Sursa foto: profimediaimages.ro
4
7
