Ani de groază pentru Nepal
Peste 10.000 de oameni au depășit altitudinea de 8.000 de metri, iar Everest a devenit un loc extrem de aglomerat fiindcă tot mai mulți vor să urce pe vârf, chiar dacă în medie costurile trec de 50.000 de dolari/persoană. În aceste condiții ajung și oameni nepregătiți să lupte cu condițiile periculoase de la peste 7.000 de metri și nu este deloc mic numărul celor care mor încercând să urce.


Anul acesta Nepalul a acordat 381 de permise de vârf pentru sezonul de primăvară și 11 alpiniști au murit, devenind celebre și fotografiile cu uriașa coadă de alpiniști de la peste 8.000 de metri. Spre comparație, China a acordat doar 130 de permise pe ruta nordică.
Ed Dohring, un doctor din Arizona, a descris ce a văzut în ultimele sute de metri până la vârf: cadavre înghețate în coardă, oameni care se împingeau pentru a face selfie-ul ideal: Era ca la zoo, spune el.

Au fost câțiva factori care au favorizat situația foarte complicată: ”fereastra” de vreme bună a fost mai scurtă decât de obicei, au fost foarte puțini ofițeri de legătură care să gestioneze fluxul de oameni, au fost mulți oameni neexperimentați care au avut probleme la peste 8.000 de metri și a fost mare concurența și între companiile care organizează expedițiile, în detrimentul calității serviciilor.
Însă nu trebuie uitat de faptul că totul se desfășoară într-un mediu extrem, cu puțin oxigen, cu temperaturi de sub -30 de grade și cu porțiuni periculoase unde un singur pas greșit înseamnă, la propriu, moarte.
Cum este viața la mare altitudine și de ce pericolul este uriaș în ”zona morții”
Viața la mare altitudine nu este deloc ușoară, iar dacă am ajunge brusc de la nivelul mării, la peste 4.000 de metri, am avea dificultăți de respiratie și de mișcare, iar viața ne-ar fi pusă în pericol, dacă nu am coborî imediat
Dar în câteva regiuni de pe glob oamenii au trăit încă din vechime la altitudini mai mari decât cea a Mont Blanc-ului, iar dovezi arheologice arată că acum 12 milenii ar fi existat o așezare în Anzi, la 4.500 de metri altitudine. Mai mult, în apropierea vârfurilor andine de peste 6.000 de metri s-au găsit urme de sanctuare, de ziduri și chiar mumii, ceea ce înseamnă că oamenii au ajuns atât de sus încă din vremurile pre-columbiene.
În Alpi s-au descoperit obiecte neolitice și la peste 2.500 metri altitudine și se poate presupune că oamenii au trecut și de 3.000 de metri în incursiunile de vânătoare.
Cert este că cei care locuiesc în regiuni super-înalte, precum Tibet, Himalaya sau Anzi au organismul adaptat vieții în zone cu aer rarefiat, iar studii recente au relevat că ei posedă o genă pe care locuitorii de la câmpie sau podiș nu o au.

Din cauza scaderii cantității de oxigen absorbite prin respiratie, la mare altitudine apar probleme: între 3.500 și 5.000 metri altitudine se manifestă edemul pulmonar de mare altitudine, iar lichidul din țesuturi se infiltrează în plămâni. Cel afectat respiră tot mai greu, gâfâie și devine confuz. Poate fi salvat dacă este dus urgent la altitudini mai joase.
Edemul cerebral de altitudine este mai rar, apare la altitudini foarte mari, însă poate avea consecințe grave asupra alpinistului. Apare apatia, iar pierderea cunoștinței se produce rapid. Nici coborârea la altitudini reduse nu rezolvă problema.

O țară complicată și un munte care nu iartă
De ani buni multe voci cer Neapalului să limiteze numărul de permise de vârf pe care le acordă (China a limitat anul trecut numărul pe ruta nordică, din Tibet), dar problema este că Nepalul este una dintre cele mai sărace țări din Asia și nu poate spune NU banilor veniți de la cei dornici să ajungă pe vârf. În plus, și companiile care organizează expedițiile fac lobby puternic, vor venituri mai mari, profită de numărul crescut de oameni dornici să urce și presează autoritățile de la Kathmandu să nu aplice reduceri la numărul de permise de ascensiune. Nu ajută nici faptul că Nepalul este o țară foarte coruptă...
Nepalul are 29 de milioane de locuitori la o suprafață mai mică decât a României, iar PIB-ul mediu pe locuitori este de sub 1.000 de euro.

Celor neexprimentați le poate veni rău în ”zona morții” și nu mulți sunt dispuși să-i ajute, fiindcă este periculoasă coborârea și mulți pur și simplu vor cu orice preț să ajungă pe vârf pentru că au plătit mulți bani și pentru că au la dispoziție o singură încercare.
Mulți riscă totul pentru a ajunge pe vârf și nu se gândesc că la coborâre îi poate prinde noaptea sau că vremea se poate strica rapid. În dorința de a ajune în cel mai înalt punct uită de minima prudență.
Șeful departamentului de turism din Nepal a spus că numărul mare de decese din acest an nu a fost din cauza aglomerației, ci fiindcă au fost foarte puține zile cu vreme bună și toți s-au ”înghesuit” în acele zile. Oficialul spune că Nepalul nu va pune restricții.

Peste 6.000 de oameni au urcat în peste șase decenii pe Everest și peste 300 au murit încercând. Muntele îi atrage pe cei care își permit zecile de mii de euro, dar tot mai mulți vor să ajungă pe vârf, deși nu sunt pregătiți pentru o încercare atât de grea.
Marea victorie și triumful fără oxigen suplimentar
În 1953 o expediție britanică ce a fost condusă de colonelul John Hunt reușea mai multe recorduri, dar și marea victorie. Recordul de altitudin atins vreoată de om avea să cadă mai întâi sub asaltul a doi alpiniști ce au ajuns la 8.700 metri: Tom Bourdillon și Charles Evans. S-au întors însă din cauza unor probleme cu aparatele de oxigen.
Apoi, neozeelandezul Edmund Hilary și șerpasul Tenzing Norchay (ortografiat și Norgay) au reușit să ajungă pe 29 mai 1953 pe cel mai înalt vârf al lumii folosind aparate de oxigen. Au băut limonadă, au mâncat sardine, biscuiți, caise confiate, curmale, gem și miere și au reușit să ajungă pe vârf unde doar Tenzing a fost fotografiat de către Hillary, fiindcă acesta nu știa dacă șerpasul învățase să folosească un aparat foto.
S-a scris enorm despre izbânda lor care a fost politizată și dusă spre tabloid, fiind îndelung dezbătut subiectul legat de care dintre cei doi a fost primul care a pus piciorul pe vârf.
În 1978 s-a petrecut un alt moment istoric: doi alpiniști au urcat pe Everest fără oxigen suplimentar. Este vorba de legendarul Reinhold Messner din Tirolul de Sud (Italia) și de prietenul său austriac Peter Habeler. Comunitatea medicală a spus înainte de expediție că așa ceva nu este posibil și că cine încearcă să urce fără oxigen suplimentar își va pierde mințile. Messner, extraordinar de bine pregătit să facă față la altitudine, a caracterizat cât se poate de clar experiența "E ca și când ai merge pe Lună fără oxigen". El spune că rar s-a simțit mai obosit și că făceau pauză la fiecare 15-20 de pași. "Mintea părea să nu mai funcționeze, urcam ca un robot".
Cât de greu este la mare altitudine, dar și cât de grav este când lucrurile merg prost s-a dovedit acum trei decenii. În 1986, pe vârful K2 s-a întâmplat unul dintre marile dezastre din istoria alpinismului, 13 oameni murind, dintre care cinci din cauza unei furtuni care i-a prins la peste 8.000 de metri. Doar doi alpinisti, printre care și celebrul Kurt Diemberger, au scăpat, după ce au stat fără oxigen opt zile la peste 8.000 de metri.
Surse: BBC, Washington Post, CNN, New York Times