După cum bine știe toată lumea, și după cum am învățat la școală, Sir Alexander Fleming a fost savantul care a descoperit penicilina. A și luat un Nobel pentru asta, în 1945. De aia e recomandat să îl pomeniți când mai mergeți pe la biserică. Nu de alta dar, dacă nu era el, mulți nu ați mai fi fost aici ca să citiți articolele de pe HotNews ba, foarte posibil, să nu fi fost nici ăștia care le scriu.
În concluzie, să ne pupăm și să ne felicităm că suntem aici și, dacă tot aveți drum pe la biserică, zic să mai pomeniți pe cineva. Mai precis, pe omul care a descoperit penicilina înaintea lui Fleming, dar despre care nu mai vorbește nimeni. Merită și el.
Pe scurt, ca să vă introduc rapid în miezul problemei, undeva prin 1928, Fleming a avut o treabă importantă de rezolvat pe la el pe la țară, așa că și-a părăsit laboratorul și a lăsat acolo haosul de pe lume. Sincer, plecase în concediu și lăsase totul baltă, ce s-o mai dăm arcotită. Când s-a întors, în chiuveta înțesată cu vase Petri și culturi de bacterii cu care ar fi putut calamita lejer toată Scoția sa natală, Fleming a văzut un vas din ăla plin cu mucegai.
Nu era ceva nemaivăzut. La ce jale era în laboratorul lui, mare minune că nu evoluase vreo specie de mucegai cu păr și cu colți pumnal. În fine. I s-a părut lui ceva suspect, așa că s-a uitat mai atent la microscop și a observat că toate bacteriile din genul Staphylococcus din vasul cu pricina stăteau cu mânuțele țepene pe piept, cu ochii dați peste cap și cu piciorușele în sus. Așa a concluzionat el că mucegaiul ăla e factorul letal. Apropo, pe mucegai îl chema Penicillium notatum.
A făcut el ce a făcut, s-a apucat de cultivat mucegai, l-a analizat, l-a întors pe toate părțile, și a descoperit că mucegaiul conține o substanță antibiotică, pe care a numit-o penicilină
Simplu până aici, da?
Ei, acum să merge puținel înapoi în timp, cam cu vreo 35 de ani, undeva prin Italia! Mai precis, în comuna Arzano de lângă Napoli, în 1895. Acolo trăia un student la medicină, pe nume Vincenzo Tiberio. El nu era de acolo, dar trăia în casa unui unchi, din motive de bani, ca să nu plătească aiurea chirie cât stătea la facultate. Asta ca să știți și să fiți bine informați.
Dacă ați fost în Italia, ați observat că multe case vechi au curte interioară, iar în ele locuiesc mai multe familii. Așa era și pe vremea lui Vincenzo, diferența fiind că atunci toată lumea își lua apa de la fântână. Bun! Aici intervine partea interesantă.
Fântâna aia din curtea lui unchi`său mucegăia constant din cauza umezelii și a căldurii. Periodic, veneau niște băieți și o curățau. Așa a observat Tiberio al nostru că, ori de câte ori dispărea mucegaiul, apăreau cazuri de enterită la locatari, de te lua groaza. Când reapărea mucegaiul pe pereții fântânii, dispăreau bolile intestinale.
Băiat deștept, Vincenzo ăsta a făcut legătura între mucegai și afecțiunile cu pricina, ce nu făcuse neam de neam vreodată. S-a apucat el să analizeze mucegaiul de acolo și a descoperit trei specii. Una dintre astea era Penicillium glaucum. A mai făcut și experimente cu tipurile alea de mucegai și a observat că nu toate au proprietăți antibiotice.
Ba a și obținut un extract antibiotic, un ser adică, pe care l-a testat pe purceluși de guineea și pe iepuri. Toate rezultatele sale au fost încununate de succes. Practic, omul urmase absolut toți pașii necesari în știință, de la observație la teste pe cobai. Ce n-a apucat el să facă? Teste pe oameni. Dar, stați liniștiți, că nici Fleming nu făcuse.
Ca să fie treaba bună până la capăt, Vincenzo a publicat rezultatele într-un jurnal științific italian pe nume „Annali di igiene sperimentale”. Cum spuneam, asta se întâmpla în 1895. Așa bună a fost treaba, că nu l-a citit mai nimeni, iar cei care l-au citit i-au transmis să o lase baltă, că nu crede nimeni așa brașoave. Mai mult, totul se baza pe coincidențe, ziceau ei. Oricum, era și prea tânăr ca să le dea el lecții seniorilor din știință, prin urmare s-au ales praful și uitarea de studiile lui.
Acum, ca să fim corecți, trebuie spus că mai existaseră și alții înaintea lui Vincenzo care făcuseră observații interesante asupra proprietăților antibiotice ale mucegaiului (William Roberts, Ernest Duchesne), dar niciunul nu ajunsese până acolo unde o făcuse italianul.
Cert este că după ce s-a lovit de reticența ciumpalacilor din știință, Vincenzo și-a văzut de ale lui, a devenit medic militar, și a activat nu doar în Italia, ci și prin Zanzibar, Libia sau Grecia, unde a salvat o mulțime de vieți. Nu și pe a lui, căci a sucombat la doar 45 de ani în urma unui infarct. Asta se întâmpla în 1915, cu fix 30 de ani înainte ca Fleming să ia premiul Nobel pentru descoperirea pe care el o făcuse încă din 1895. Ce să faci? În viață nu toate sunt corecte.
1
2
