Un grup de cercetători de la mai multe universități și centre de cercetare din China, susținut de omologi din SUA și Italia, tocmai a publicat un studiu în revista Science, studiu care are capacitatea de a îți face falca să cadă până la pământ. Mai ales că este vorba despre evoluția umană, iar specialiștii respectivi modifică, sau completează, un episod crucial din ea cu o explicație care frizează senzaționalul.
Despre ce este vorba? Specialiștii respectivi, dintre care doar doi italieni sunt paleoantropologi de meserie, au realizat un amplu studiu genetic în care au secvențiat și analizat genomul a 3.154 de indivizi (din 10 populații africane și 40 de populații non-africane). Ei susțin că au urmărit mutațiile genetice apărute de-a lungul timpului, mutații care au o anumită frecvență. Tocmai această frecvență estimativă le-a permis să urmărească evoluția genetică a indivizilor care, undeva, ajunge la un punct comun.
Acel „undeva” s-ar fi petrecut acum circa 930.000 de ani, o perioadă în care, se subliniază în studiul cu pricina, se înregistrează un declin dramatic al populației hominizilor la nivel global. Pe scurt, de la circa 100.000 de mii de indivizi (o cifră oarecum acceptabilă), se ajunge la maxim 1.280 de indivizi capabili de reproducere. Atât ar fi numărat întreaga populației umană a planetei.
Iar ceea ce e de-a dreptul senzațional este că starea asta de fapt a durat nu mai puțin de 117.000 de ani. Cum ar veni, timp de aproape 120 de milenii, pe Terra, respectiv pe trei continente, nu au existat mai mult de 1.300 de indivizi. De bătrâni nu se prea putea vorbi la vremea respectivă dar, dacă adăugăm și copiii, să zicem că un număr rotund ar fi pe la circa 2.000 de indivizi. Populația unui sat mai răsărit.
Practic, 98,7 % din populația globală a dispărut brusc, în ceea ce pare a fi fost cea mai dificilă încercare din istoria evolutivă umană. Un eveniment dramatic pe care autorii studiului îl pun pe seama schimbărilor climatice severe din perioada respectivă. Apoi, adaugă ei, apariția focului, sau răspândirea utilizării sale, a facilitat un boom al acestei mici populați.
Oamenii de atunci și-au permis să controleze mediul prin această invenție, iar asta a permis nu doar creșterea masivă a numărului de indivizi, ci și specierea ulterioară în ceea ce aveau să devină neanderthalienii, denisovanii, Homo sapiens și, poate, și alții.
Cercetătorii citați mai subliniază că au existat și alte episoade de acest gen în istoria străveche a umanității, deși nu cu un impact atât de puternic asupra populației globale. Tocmai de aceea, urmele acestei contracții genetice sunt greu de depistat. De fapt, mai spun ei, faptul că mai avem doar 23 de perechi de cromozoni (cimpanzeii au 24), e foarte posibil ca atunci să se fi petrecut.
Mai exact, printre indivizii care au supraviețuit prezumptivelor evenimente catastrofale de acum 930.000 de ani, au fost cei care căpătaseră această mutație (care pierduseră o pereche de cromozomi), în timp ce aceia cu 24 de perechi de cromozomi au dispărut. Iar tot ceea ce am prezentat până acum vă dați, înseamnă o schimbare de paradigmă uriașă în istoria evoluției umane.
Evoluția umană și câteva dintre semnele ei de întrebare
Privind acest tablou prezentat de geneticienii chinezi și americani, susținut de doi paleoantropologi italieni (nu chiar cei mai cunoscuți din lume), evident că îți sar în ochi niște aspecte care nu se prea se leagă. De altfel, aș dori să subliniez că studiul a fost deja contestat de o parte a comunității științifice.
În primul rând, și ăsta ar trebui să fie un argument forte, specierea despre care se pomenește în studiu se petrece la circa 400.000 de ani după presupusa catastrofă demografică, nicidecum acum 813.000 de ani. Este adevărat că nu știm când și unde au apărut neanderhalienii. Cel mai probabil au făcut-o în Europa.
Dar, în caz că nu știați, neanderthalienii clasici apar acum 80.000 de ani. Acum 120.000 de ani, momentul în care Europa este colonizată stricto sensu, avem de a face cu neanderthalieni timpurii. Hai să spunem că acum 400.000 de ani existau pre-neanderthalienii timpurii, numiți până nu demult și Homo heidelbergensis.
Despre Homo sapiens, iarăși, nu avem foarte multe certitudini, în ciuda unui relativ consens cum că ai ar fi apărut pe teritoriul Africii. Când? Unii zic acum 200.000 de ani, alții acum 300.000, nicidecum acum peste 800.000. Cât despre denisovani, Dumnezeu cu mila, acolo chiar nu știm mai nimic.
De fapt, dacă vorbim despre o speciere accentuată, ea poate fi remarcată acum 600.000 de ani, atunci când atât pe teritoriul Africii, cât și pe cel al Europei, apar indivizi cu o capacitate craniană ceva mai mare decât cea a a lui Homo erectus. Iar asta înseamnă o fereastră de 200.000 de ani între colapsul amintit și boom-ul populației care i-a urmat. Enorm!
În al doilea rând, nu poți să nu remarci faptul că genul Homo apare relativ concomitent cu începutul Cuaternarului. Adică al erei glaciare în care trăim și azi, una marcată de cicluri glaciare și interglaciare. Ce s-a petrecut acum 930.000 de ani de a dus la un asemenea colaps? Asta nu se prea explică. Nu se spune decât că au fost schimbări climatice majore. Dar oare nu așa sunt mai toate în Cuaternar?
Apoi, în 120.000 de ani cât ar fi durat contracția populației globale la doar 1.280 de indivizi capabili de reproducere, oare nu s-au petrecut evenimente majore care să pună punct speciei umane? Un vulcan, o pandemie, o iarnă mai grea, o secetă severă? Nimic de genul acesta? Sunt fenomene care ar fi trebuit să se producă la ordinul miilor sau zecilor de mii în acest interval de-a dreptul uriaș de timp. Și totuși, cumva, populația aceasta extrem de redusă a rămas constantă. Ceva parcă nu se leagă.
Eu, personal, mă întreb cum de acele schimbări climatice au lovit uniform, pe trei continente, populația de atunci, indiferent cât de rarefiată era ea? Sincer, nu poți compara clima Europei cu aceea a sudului Asiei. Și nu poți compara clima din sudul Africii cu aceea din Africa nord-sahariană. Erau condiții diferite și e inexplicabil cum ele ar fi putut duce la același rezultat catastrofal absolut peste tot.
O ipoteză care naște mai multe întrebări decât cele la care răspunde
Un fapt incontestabil pe care se bazează studiul amintit este că, în intervalul de acum 1 milion de ani până acum circa 600.000 de ani, numărul fosilelor umane este extrem de redus. Practic, știm extrem de puține lucruri despre perioada respectivă, cel puțin în ceea ce privește populațiile umane care trăiau atunci pe un continent sau altul al planetei.
Da, este adevărat acest fapt, dar totuși, avem fosile și de atunci. Și le avem în Asia, Africa sau Europa. Pe Bătrânul Continent știm că apare un individ de tip nou, în intervalul 1.200.000 – 800.000, botezat Homo antecessor. În Africa și Asia vorbim încă de Homo erectus. Dar ei erau acolo. Faptul că numărul fosilelor este deosebit de redus se poate explica în multe alte moduri. Și nu e ca și cum ar da pe afară muzeele și centrele de cercetare de fosile de acum 1,5 milioane de ani. Sau de acum 2 milioane de ani.
Apoi, studiul în cauză nu reușește să explice unde anume a existat acea „pungă” de supraviețuitori. Că doar nu erau împărțiți în mod egal, câte 400, pe fiecare continent. Și încă ceva. Există o ipoteză relativ nouă care spune că acum circa 430.000 – 450.000 de ani, în Europa, spre exemplu, ar fi trăit ceva mai multe specii decât pre-neanderthalienii. Fosilele contemporane din Spania (Atapuerca) și Franța (Arago), din acea perioadă, deși descoperite la o distanță de nu mai mare de 800 de kilometri, arată diferențe subtile, dar importante. La fel și în cazul celor de la Mauer, Germania, sau Petralona, Grecia.
Astfel, pre-neanderthalienii, pe un scenariu care avea să se repete sute de ani mai târziu, ar fi fost cei mai puternici, cei mai rezistenți, pentru a rămâne singurii de acolo. De ce am subliniat acest aspect? Pentru că nu poate explica nimeni de ce într-un interval pe care îl cunoaștem relativ bine, sau măcar mai bine decât pe altele, cel de acum 400.000 de ani până acum 40.000 de ani, întâlnim specieri, o multitudine de specii diferite, iar în intervalul de acum 1.900.000 de ani, până acum circa 1 milion de ani, ele nu există.
Unde sunt speciile de atunci? Oare nu cumva s-a omis existența lor, tocmai pentru că registrul fosil este unul extrem de sărac? Iar dacă prezumăm că ele existau, oare chiar au dispărut toate în catastrofa aia climatică? Ar fi culmea să vii și să spui că au rămas 1.280 de indivizi, dar din cinci specii diferite.
Ipotezele extraordinare au nevoie de dovezi extraordinare
Studiul pare să întâmpine un val de scepticism în lumea cercetătorilor. Și pe bună dreptate. Britanicul Chris Stringer, un nume greu în lumea preistoricienilor, încearcă să fie diplomat și, deși nu respinge complet ipoteza, este de părere că acea contracție a populației a fost, mult mai probabil, un fenomen local, izolat.
Dacă nu știai, Chris Stringer este coautor al ipotezei Out of Africa 2, cea care susține că Homo sapiens a apărut în Africa, acolo de unde a migrat ulterior pe alte continente.
Nick Ashton, un alt preistorician britanic, subliniază faptul că presupusele schimbări climatice cu efecte catastrofale de acum 930.000 de ani nu ar fi ucis 98,7% din populația globală. Ar fi absurd. La fel ca și Stringer, el spune că, dacă s-a întâmplat așa ceva, atunci efectele au fost locale, limitate la o populație care, cumva, avea să își transmită genele până la Homo sapiens. Și iar ar fi absurd să crezi că absolut toate populațiile de atunci și-ar fi transmis genele până azi.
În realitate, evoluția umană este marcată de dispariția a extrem de multe comunități, ba chiar specii. Este un mers natural al lucrurilor. Există „dead-end-uri” genetice cu nemiluita. Faptul că gene de azi se regăsesc într-o micuță comunitate de acum 900.000 de ani poate avea multe explicații. Și majoritatea nu implică neapărat o catastrofă.
Studiul publicat în Science, hai să fim franci, are o doză mare de senzaționalism și una extrem de mică de adevăr științific. Asta este moda de ceva vreme, nu e vreo excepție. Poate că ar fi avut ceva mai multă greutate, sau credibilitate, sau ar fi arătat altfel, dacă din echipa respectivă făceau parte și niște arheologi cu nume grele. Iar studiul ăla are nevoie de mult mai multe dovezi pentru a transforma o simplă ipoteză într-o teorie.
În fond, poate cel mai bine a subliniat aspectul ăsta dr. Stephan Schiffels, liderul departamentului de arheogenetică de la Institutul Max Planck din Leipzig, atunci când spune, citez: „cu cât e mai surprinzătoare ipoteza, cu atât dovezile ar trebui să fie mai bune!”. Iar aici, cu tot respectul, ele au fost înlocuite de supoziții.
Pentru mai multe informații din lumea științei ne găsiți și pe noua noastră pagină de Facebook HotNews.ro Science. Suntem la doar un click distanță.
Sursa foto: profimediaimages.ro
4
27
