Despre paleoantropologul sud-african de origine americană, Lee Berger, am mai relatat aici, pe HotNews, în câteva ocazii. Și nu erau tocmai materiale care să îl ridice îl slăvi. De fapt, încă de când am auzit prima oară despre el, asta prin 2011, individul nu mi-a lăsat tocmai o impresie bună. Timpul avea să îmi dovedească faptul că nu am greșit atunci când am păstrat o doză de reticență față de el dar, mai ales, față de descoperirile sale.
„Modul în care NU se face cercetare”
Pe scurt, Lee Berger a apărut în prim planul reflectoarelor mass-media prin anul 2006. Individul condusese pe atunci o campanie de cercetare arheologică în Palau, acolo unde a susținut ulterior că a descoperit urmele preistorice ale unei specii hominide cu dimensiuni corporale reduse, ceva în genul mult mai faimosului Homo floresiensis, descoperit cu mai puțin de un deceniu înainte în Indonezia.
Analizele ulterioare ale unor paleoantropologi de meserie au arătat cu Berger greșise flagrant. Nu doar că nu era vorba despre o specie diferită, ba indivizii de acolo prezentau trăsături normale, care se încadrează în tiparele și variabilitățile speciei Homo sapiens. Ar fi trebuit să fie un indiciu despre apetitul pentru spectacol al lui Lee Berger. Dar puțini i-au dat atenție atunci căci, na, nimeni nu e perfect.
Doar câțiva ani mai târziu, în anul 2010, Berger lovea din nou și anunța că a descoperit o altă specie preistorică, una complet necunoscută până atunci, de data asta în Africa de Sud. Era vorba, a susținut el în revista Science, nu doar despre o specie nouă de australopitec, ba chiar despre „cel mai probabil” strămoș al genului Homo. Și asta undeva acum circa 2 milioane de ani, omițând probabil că Homo erectus, individ cu mult mai evoluat decât speciile
australopitecine, apărea cam în aceeași perioadă.
Problema cu Berger a fost că nu s-a temut niciodată de ridicol. Prezentările și descoperirile sale au fost făcute sub blițurile aparatelor foto ale jurnaliștilor și sub lumina reflectoarelor camerelor video. Conferințele care le urmau erau veritabile show-uri mediatice. Campaniile de marketing în care copii ale rămășițelor australopitecului în cauză erau scoase la vânzare sub formă de bijuterii sau statuete au șocat și mai mult, mai ales că erau făcute sub oblăduirea lui Berger.
Ian Tattersall, specialist în cadrul Muzeului de Istorie Naturală din New York, și unul dintre „greii” cercetării de profil din ultimul secol, numea tot acest spectacol jenant ca „un amestec de ego, paranoia, posesivitate și mercantilism intelectual”. Și avea dreptate. Dincolo de spectacol, Berger era tot mai contestat din punct de vedere științific. Chiar dacă în Africa de Sud, grație eforturilor sale, Australopithecus sediba (așa cum a numit specia respectivă) a
devenit un simbol cultural, cei mai mulți oameni de știință au rămas reticenți cu privire la însăși existența sa.
Una dintre opinii, pe care Berger nu a putut-o demonta, a fost aceea că A. sediba este, în realitate, o struțo-cămilă realizată din amestecul resturilor fosile de la mai multe specii preistorice contemporane. Chiar și astfel, dacă s-ar lua în calcul că este o specie de sine stătătoare, australopitecul în cauză ar intra în cadrul variabilității morfologice a unei specii descoperite în 1924, Australopithecus africanus.
Trecem însă peste asta, ideea ați prins-o, căci Berger a trecut și el rapid la o altă descoperire și, evident, era vorba tot despre o specie nou nouță. Vorbim despre anul 2013. Trecuseră doar trei ani de la descoperirea pomenită mai sus, și era anul în care Berger încă mai publica așa zise studii cu privire la Australopithecus sediba. Cum ar veni, în decurs de doar șapte ani, Lee Berger, conform propriilor afirmații, descoperise trei specii hominide complet necunoscute lumii științifice. O performanță pe care niciun alt preistorician, în întreaga istorie a cercetării de profil, nu a mai reușit-o.
În acest ultim caz era vorba despre resturi fosile de la cel puțin 15 indivizi care aparțineau unei specii primitive, una cu dimensiuni craniene de circa 400-600 de centimetri cubi (similare cumva australopitecilor sau prezumptivului Homo habilis, primul reprezentant al genului Homo). Toți indivizii fuseseră descoperiți într-o cameră greu accesibilă a unei peșteri din sistemul carstic Rising Star, situat la circa 50 de kilometri de Johannesburg.
Ce a frapat de această dată, pe lângă binecunoscutele show-uri mediatice și pe lângă agresivitatea promovării, a fost rapiditatea cu care Lee Berger a definit noua specie ca una aparținând genului Homo. Homo naledi i-a spus el. În mod normal, au susținut specialiștii la unison, ai nevoie de circa un deceniu pentru a ajunge la o astfel de concluzie, nicidecum de câteva luni. Donald Johanson, omul care descoperise resturile fosile ale faimoasei Lucy, cel mai cunoscut reprezentant al speciei Australopithecus afarensis, asta în 1974, se declara șocat de modul în care Lee Berger făcea lucrurile. „Acesta este exact modul în care NU se face o cercetare”, sublinia Johanson, citat de The New Yorker.
Tim White, paleontolog în cadrul Universității din California, un alt nume de referință în cercetarea preistoriei, era ceva mai reținut. „Faptul că lucrurile avansează lent în această știință se datorează tocmai atenției pe care trebuie să o oferi fiecărei descoperiri în parte. Trebuie să fii sigur înainte de a publica ceva. A grăbi lucrurile este ceva foarte periculos”, declara el pentru The Guardian, în anul în care Lee Berger anunța ultima sa descoperire.
Ca un exemplu, Tim White, omul care a descoperit rămășițele fosile ale speciei Ardipithecus ramidus, un posibil precursor al australopitecilor, avusese nevoie de 14 ani pentru a publica rezultatele cercetărilor sale. Așa cum subliniasem deja, Berger făcuse asta în mai puțin de șase luni. Ah, să mai spun că întreaga campanie de săpături a sud-africanului a durat fix trei săptămâni, în noiembrie 2013, urmată de o scurtă campanie în martie 2014?
Lee Berger, un om al controverselor
În ultimul material în care pomenisem despre Lee Berger, asta în urmă cu vreo două luni, spuneam că paleoantropologul sud-african, cu de la sine putere, a selectat fosile de la cele două specii amintite mai sus, Australopithecus sediba și Homo naledi, apoi le-a trimis în spațiul cosmic prin intermediul navetei VSS Unity a celor de la Virgin Galactic.
Și de data asta, comunitatea științifică a reacționat vehement, dar în van. Lee Berger face în continuare ce crede el de cuviință, fără a respecta niciun fel de canon. Așa au ieșit la iveală și nemulțumirile confraților săi din mediul științific sud-african. Ce se știa mai puțin era faptul că Berger este un apropiat al unui multimiliardar sud-african, Tim Nash pe numele său. De fapt, Nash a fost cel care a plătit costurile astronomice ale călătoriei în spațiu a fosilelor.
Tim Nash mai este și un mare proprietar de terenuri. Printre ele, cele pe care s-au făcut descoperirile lui Berger. Surprinzător sau nu, niciun alt specialist de la universitățile sud-africane nu a primit acceptul său de a efectua cercetări arheologice în zonă. Doar Lee Berger. În consecință, așa cum am menționat și în trecut, Berger se poartă de parcă ar deține monopolul discreționar asupra descoperirilor de profil din Africa de Sud.
Însă aspectul pe care voiam să îl subliniez este legat de alte interpretări ale cercetătorului amintit. Individul a susținut într-o serie de așa zise studii că Homo naledi, specie a cărei vârstă o recalculase de la 2 milioane de ani la doar 300.000 de ani, nu doar că era capabilă să creeze forme incipiente de artă, ci chiar practica primele forme de înhumare din istoria speciilor umane. Subliniez că făceau asta cu peste 130.000, chiar 180.000 de ani, înaintea oricărei alte specii umane.
Într-o lume în care predominau indivizi cu o capacitate craniană superioară (vezi cazul neanderthalienilor care ajungeau și la 1.500 de cm cubi), cumva, acești Homo naledi cu doar 400-600 de cm cubi capacitate craniană, cu maxim 1,5 metri înălțime și circa 45 de kilograme greutate (dimensiuni care îi califică mai degrabă ca forme australopitecine) luau fața tuturor și făceau trecerea către un comportament simbolic superior. Incredibil, dar Lee Berger chiar a susținut și susține în continuare asta.
Între timp, pe lângă amplele materiale pe care le-a făcut în colaborare cu National Geographic, Berger are și un documentar Netflix, în care apare în postura de om care rescrie istoria. Sau preistoria. Evită însă să spună acolo datele cele mai importante. Spre exemplu, cât de clare și de sigure sunt datările sale. Sau încadrările. Sau modalitatea științifică prin care a ajuns la ideea de artă rupestră și înhumări în cadrul unei specii cu trăsături atât de primitive.
Reversul medaliei
Ideea de la care a plecat acest material a venit în urma unui studiu publicat recent de o echipă australiano-spaniolă de specialiști. Printre aceștia, María Martinón-Torres, cercetător în cadrul Institutului Național de Cercetare a Evoluției Umane din Burgos, Spania, un nume arhicunoscut de altfel în cercetarea de profil. De asemenea, Michael D. Petraglia, un alt greu al studiului preistoriei, specialist în cadrul Universității Griffith din Brisbane, Australia, și un om care și-a dedicat ultimele decenii săpăturilor arheologice în sudul Asiei. Toți acești autori semnează un studiu care a apărut în revista Journal of Human Evolution, studiu în care analizează în amănunt atât afirmațiile lui Lee Berger, cât și dovezile pe care el le aduce în favoarea lor. Și, practic, ei demontează absolut toată șarada sud-africanului.
În primul rând, susțin autorii studiului amintit, Berger nu are nicio dovadă că scrijeliturile descoperite pe unul dintre pereții peșterii, catalogate ca artă rupestră, au fost realizate de așa numiții Homo naledi. Faptul că doar fosile ale lor au fost descoperite în peșteră nu susține cu nimic ideea că ei sunt creatorii semnelor. Oricine ar fi putut intra acolo pentru a le realiza. Iar semnele respective nu pot fi datate, un alt aspect important pe care Lee Berger l-a omis.
Faptul că Homo naledi ar fi făcut focul în peșteră (locul în care au fost decoperite resturile osteologice nu primește lumină naturală) nu are acoperire. Câteva urme de cărbune descoperite în peșteră puteau ajunge acolo în mod natural. Focurile naturale nu sunt ceva neobișnuit în peșteri, subliniază specialiștii de care pomeneam mai devreme. Un așa numit artefact, o unealtă primitivă în accepțiunea lui Berger, nu este decât o rocă naturală, fără nicio urmă de intervenție antropică în opinia autorilor studiului. Bomboana de pe coliva pretențiilor lui Berger a fost însă demontarea ideilor cu privire la practicile funerare ale lui Homo naledi.
Sunt afirmații total inadecvate, au subliniat specialiștii amintiți, unele care nu pot contrazice ideea unei acumulări de oase în urma unor acțiuni pur naturale. În fapt, procese prin care resturi osteologice sunt mutate și depozitate natural în diferite puncte ale unei peșteri sunt bine cunoscute în lumea preistoricienilor. Nu și în cea a lui Berger, din câte se pare. În concluzie, fără a mă mai feri de termeni duri, am convingerea că avem de a face cu un farsor aflat în căutarea gloriei, mai degrabă decât cu un deschizător de drumuri, așa cum singur se prezintă. Faptul că, încet-încet, comunitatea științifică începe să îi răspundă și să îl pună la punct, nu face decât să confirme prima opinie pe care mi-am format-o despre el.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
0
12
