Punerea in functiune si apoi oprirea celui mai mare accelerator de particule din lume au facut ca in anul 2008, fizica particulelor sa devina subiect de prima pagina in toata lumea. Chiar si in Romania. Unde mai intai presa si apoi publicul au inceput sa afle ca exista domeniul numit « fizica particulelor ». Cum e sa fii fizician si sa lucrezi la CERN? La cel mai puternic accelerator de particule construit pana acum? Cum e sa fii fizician roman la CERN? Cum e sa fii fizician roman in general, sa lucrezi intr-un domeniu de granita, sa fii pasionat de cercetare? Am stat de vorba despre toate acestea, cu dr. Calin Alexa, de la Institutul National de Fizica si Inginerie Nucleara "Horia Hulubei".

Rep: Calin Alexa, te-am prins intre doua deplasari intre CERN si DESY, acceleratorul de particule de la Hamburg. Suntem la sfarsitul unui an in care s-a vorbit foarte mult de experimentele de la CERN si de fizica particulelor. Un an in care domeniul in care lucrezi a tinut prima pagina a ziarelor din toata lumea si, in premiera oarecum, si a presei din Romania. Cum a inceput totul?

Calin Alexa: Totul a inceput cand am “esuat” ajungand cadru didactic la Facultatea de Fizica din Bucuresti, un loc foarte dorit la vremea aceea, in 1991, foarte vanat de absolventi. Ulterior am constatat ca plecand in cercetare ajung pe un alt taram, cu o alta dinamica, mult mai viu si mai provocator decat viata din universitate. Zilnic esti obligat sa intri in contact cu lucruri noi, sa inveti mereu, sa interactionezi cu oameni din toata lumea, sa lucrezi in echipe. Pentru mine a fost o mare surpriza la inceput. Si a devenit apoi o pasiune.

Rep: Daca ar trebui sa-i spui unui tanar de ce e interesant sa intre in cercetare, de ce crezi tu ca viata asta merita, ce i-ai spune? Ce inseamna sa faci cercetare stiintifica?

CA: Primul lucru este sa fii pasionat; si poate ca « pasionat » este prea putin. Trebuie sa fii mereu nemultumit ca nu stii destul, sa fii nemultumit, cand afli un lucru nou, ca pana acum nu l-ai stiut, si sa sari sa-l inveti, sa fii mereu capabil sa inveti. In plus, sa ai curajul sa te apuci mereu de subiecte noi, de lucruri noi.

Rep: Si apoi? Dupa ce te-ai apucat de cercetare, ce se intampla?

CA: Ce se intampla? Cel mai des, agonie si extaz: citesti un articol, ai niste idei, ai impresia ca ai inteles sau ai descoperit ceva, te apuci de lucru si vezi ca nu este asa, ca lucrurile sunt mult mai complicate decat credeai. Si abia dupa un timp, presupunand ca ai rabdare sa lucrezi cu consecventa saptamani, luni, poate chiar ani, incepi sa intelegi lucrurile in detaliu si nu mai esti nici exaltat, nici pesimist, ci incepi sa faci lucrurile cum trebuie. Cam asta e, o oscilatie continua.

Rep: Cum arata comunitatea din care face parte un cercetator? Nu esti singur cand faci cercetare, nu? Esti unul dintre multii cercetatori care lucreaza in diferite echipe de cercetare, la CERN, la DESY, la Bucuresti. Cum anume arata aceste echipe?

CA: Aveam pe vremuri o gluma, printre prieteni: marea majoritate a cercetatorilor sunt executanti. Sunt foarte putini oameni care creeaza, care deschid drumuri sau vin cu idei noi. Si nu ma refer doar la fizica teoretica, poti avea idei noi si in fizica experimentala sau chiar in tehnologie. Insa sunt foarte putini cei care reusesc sa aiba idei noi si sa le puna in practica. Majoritatea lucreaza cu pasiune, insa raman la nivelul de executant, mai bun, mai putin bun. Asta, daca vreti, este perspectiva cinica.

Rep: Cum ai ajuns la CERN?

CA: E o poveste veche. In anii '90 cativa colegi din Departamentul de fizica particulelor, prin relatii personale, nu institutionale, si-au creat grupuri si au inceput sa colaboreze cu CERN-ul. Ulterior au ajuns sa capete si sprijin institutional, insa, in decursul anilor, acesta a devenit destul de subtire. Grupurile de cercetare au functionat in jurul unor proiecte comune si mai mult pe banii CERN-ului decat cu sprijinul institutiei din Romania.

Eu am intrat intr-un grup care se ocupa de fizica particulelor grele ultra-relativiste. Au fost niste experiente importante in anii '90, de ciocniri de ioni grei, care au pus in evidenta, in mod indirect, formarea unei noi stari de agregare a materiei, plasma cuarc-gluonica. Dupa asta au inceput proiectele de cercetare care proiectau detectorii pentru Large Hadron Collider. Si atunci, bazandu-ma pe vechile relatii de colaborare cu colegii de acolo, am ajuns sa lucram, in acelasi grup, la experimentul ATLAS al LHS. Am contribuit la constructia, testarea si asamblarea detectorilor care se afla acum in experimentul ATLAS.

Calin Alexa, foto dreapta Foto: HotNews.ro

CA: Grupul de pornire a fost un mic grup de experimentalisti romani: Sanda Dita, Serban Constantinescu, Venera Boldea. In ATLAS grupul s-a largit, au venit oameni de la teorie, din partea experimentala, specialisti in software, mai multe serii de studenti. Am inceput sa colaboram apoi cu ITIM Cluj. Asta era partea romaneasca. La detectorul ATLAS noi suntem intr-un grup care se ocupa de un anumit sub-detector, un grup de cam 300 de oameni din peste 10 tari. Pentru tot detectorul ATLAS sunt peste 1.500 de autori – adica fizicieni care semneaza lucrarile care anunta descoperirile. E o lume foarte interesanta, internationala, un mediu cultural foarte bogat.

Rep: Cum se fac descoperirile?

CA: Desi suna paradoxal, descoperirile incep prin a fi estimate anterior. Un experiment de asemenea anvergura si cu asemenea costuri nu se pune in miscare decat dupa ce cam stim ce cautam si ce putem spera sa obtinem. Orice propunere de experiment se prezinta mai intai in fata unui comitet in care sunt cativa laureati de premiu Nobel pe care trebuie sa-i convingi ca proiectul tau este bun. De pilda, trebuie sa demonstrezi ca detectorii pe care vrei tu sa-i construiesti ar fi capabili sa masoare bosonul Higgs. Ceea ce a facut anul acesta atata valva in presa este un subiect vechi de 5-6 ani: posibilitatea de a masura/detecta direct gauri negre microscopice, de a descoperi materia intunecata etc. Toate acestea tin de faza de proiect a LHC.

Rep: Cat de important este ca, dupa ce lucrurile sunt puse pe hartie sau chiar construite, ceea ce faceti voi acolo sa fie comunicat catre public?

CA: Este foarte important, cred eu, lumea este interesata de subiecte exotice, citeste carti de popularizare, sau urmareste stirile stiintifice. Fiecare experiment de la CERN are o interfata de comunicare cu publicul, se numeste « outreach education », si se ocupa de explicarea, pe intelesul tuturor, a descoperirilor stiintifice. Exista grupuri si mai bine organizate care au doua tipuri de prezentare, unul la nivel de studenti, altul la nivel de liceu. Evident, cu un ochi indreptat spre viitor, si urmarind sa atraga tinerii catre fizica.

Rep: Deci la CERN exista fizicieni angajati pentru a comunica descoperirile voastre catre public. Fizicieni a caror meserie este popularizarea stiintei.

CA: Desigur. Exista un birou de presa, site-ul CERN-ului este extraordinar de bine facut, construit de oameni cu experienta. Cei care scriu despre descoperirile noastre sunt specializati in comunicarea stiintei, in stare sa explice pe intelesul tuturor cum se face fizica particulelor, sau ce semnificatie are o anumita descoperire.

Rep: Ce lipseste in Romania, pe langa faptul ca institutele de cercetare n-au astfel de oameni care sa faca comunicarea stiintei si nici fonduri sa-i plateasca, ce altceva ne lipseste? Cum ajunge o stire despre fizica particulelor sa se transforme aici intr-un subiect de scandal?

CA: Acesta este un subiect foarte complicat. La un moment dat, cercetarea romaneasca a ajuns sa fie izolata, sa piarda teren. Oamenii din Romania n-au fost suficient de dinamici: si aici nu ma refer la cercetatori – multi dintre ei au fost extrem de dinamici si au plecat definitiv din tara – e vorba insa de universitati, agentiile finantatoare, tot felul de structuri necesare pentru cercetare.

Un domeniu nu se poate dezvolta in cativa ani, iar noi am pierdut cateva starturi. In anii '90, de exemplu, au fost niste burse pentru DESY, acceleratorul de particule din Germania care tocmai urma sa se puna in functiune. Am fost acolo, cu cativa colegi, ne-am intors, ne asteptatm sa inceapa o colaborare, cu implicarea celor de aici. Dar nu s-a mai intamplat nimic. De curand am reluat colaborarea cu DESY si am fost adesea intrebat ce s-a intamplat atunci, de ce s-a impotmolit colaborarea in partea romaneasca. Si cam asa au functionat lucrurile in ultimii 15 ani: nu s-au dezvoltat suficiente colaborari, nu s-a creat o scoala.

Si asa am ramas in urma. Iar in momentul de fata, studentii care vin in departamentul nostru sunt total nepregatiti pentru domeniul nostru de cercetare: nimic din ce invata in facultate nu-i pregateste pentru fizica particulelor. Noi incercam sa aducem studenti, insa trebuie sa-i invatam, adesea pornind de la zero. E oarecum paradoxal: domeniul de fizica particulelor este unul dintre cele mai dinamice, dintre cele mai dezvoltate. In ultimii 15 ani, premiile Nobel pentru fizica sunt destul de egal impartite intre fizica particulelor si fizica corpului solid. La noi, fizica particulelor e un domeniu foarte firav dezvoltat si foarte ramas in urma, mai ales la nivelul facultatii.

Rep: Si inteleg ca va lipseste si o interfata catre publicul romanesc, care stie prea putin despre ce faceti voi in domeniul de fizica particulelor. Ca urmare, o stire precum cea despre punerea in functiune a LHC s-a transformat intr-un subiect de scadal si a starnit reactii uluitoare.

CA: E putin caraghios, intr-adevar: dupa ani de zile in care s-au intamplat lucruri frumoase in fizica particulelor elementare, de-abia anul acesta media romaneasca a tresarit, si a inceput sa descopere ca exista niste cercetatori la Magurele pe care i-ar putea cineva intreba cu ce se ocupa. E frustrant sa fie nevoie de un scandal de presa, de prostia cuiva care incepe sa se agite ca vine sfarsitul lumii, sau da in judecata un experiment, pentru ca mass media sa inceapa sa se intereseze de fizica particulelor.