Povestea cursei spațiale desfășurate între Statele Unite și Uniunea Sovietică, totul amplificat sau chiar generat de Războiul Rece dintre cele două mai puteri, a fost câștigată de americani prin aselenizarea care a avut loc la 20 iulie 1969. Asta după ce rușii reușiseră să depășească mai toate barierele de până atunci și după ce au ratat la mustață să le ia fața americanilor și în acest pas istoric, mic pentru om, dar uriaș pentru omenire.
Nu mulți știu că a existat un plan prin care NASA și Agenția Spațială să își unească forțele pentru a face împreună pasul către Lună. Și nu, nu e doar un frumos și idealizat scenariu de ucronie, plecând de la întrebarea „ce ar fi fost dacă?”. E pura realitate. Dar, da, putem extrapola și să ne imaginăm cum ar fi arătat lumea și proiectele spațiale viitoare, dacă SUA și URSS ar fi bătut palma. Până atunci, să vă explic cum de a fost posibil un asemenea proiect, care azi pare de neconceput. Dar, mai ales, de ce el nu s-a mai materializat.
În anul 1962, după cum bine știți, omenirea a fost cel mai aproape de un război nuclear. Cu un an mai devreme, Statele Unite plasaseră rachete dotate cu focoase nucleare în Italia și Turcia. Tot atunci au lansat și invazia eșuată din Golful Porcilor, Cuba, prin care se urmărea eliminarea regimului Castro. Ca urmare a acestui eșec, americanii au demarat o amplă campanie de sabotaje și propagandă în Cuba, precum și o serie de sute de atentate la adresa dictatorului cubanez. Și de data aceasta, toate au eșuat.
Următoarea mișcare pe tabla de șah geopolitic a aparținut sovieticilor care au decis să mute rachete balistice cu rază medie de acțiune în Cuba, la numai 140 de kilometri de granița cu Statele Unite. Ce a urmat este, în mare, cunoscut. Blocada navală americană, amenințările reciproce cu bombardamente nucleare, planuri de război și degete care tremurau pe butonul roșu. Din fericire pentru umanitate, totul s-a încheiat pe cale diplomatică, prin retragerea rachetelor de ambele părți, cu acordul de a nu ataca statul cubanez decât ca urmare a unei provocări grave, dar și prin înființarea faimosului telefon roșu. Telefon care, cumva, simboliza acordul proaspăt încheiat de neproliferare a armelor nucleare al celor două superputeri mondiale. Lumea întreagă răsufla ușurată și părea că ieșea mult mai bine dintr-un scandal care ar fi putut avea urmări catastrofale.
A fost o perioadă scurtă în care Statele Unite și URSS au cunoscut o apropiere fără precedent. Iar asta avea să se vadă, tot pe o scurtă perioadă, în planurile spațiale.
În paralel cu acțiunile beligerante, cursa spațială continua și URSS, așa cum spuneam, bătea record după record. Primul satelit lansat pe orbită, în 1959. Primul bărbat în spațiul cosmic, în 1961. Prima femeie care a ajuns în spațiul cosmic, în 1963. Prima misiune spațială care să dureze 24 de ore, 1961. Primul zbor sincron a doi cosmonauți, 1962. Primul civil în spațiul cosmic, 1963, șamd.
Din acel moment devenise evident că Luna reprezenta ținta finală, și singura modalitate a americanilor de a câștiga cursa spațială era de a ajunge acolo înaintea rușilor. Iar pentru asta, John F. Kennedy nu precupețea niciun efort. O facem nu pentru că este ușor, ci pentru că este greu. O facem pentru că putem, spunea el într-un faimos discurs, făcând trimitere la spiritul de aventură și de sacrificiu al pionierilor care colonizaseră continentul nord-american.
- Ascultă pe Spotify:
Dincolo de toate, era vorba, mai ales, de imaginea Statelor Unite și a relației acestora cu proprii aliați. O nouă înfrângere în fața rușilor ar fi echivalat cu un dezastru nu doar pe planul politicii interne, ci și pe cel extern. Era în joc însăți reputația SUA ca mare putere.
Costurile erau însă uriașe. 25 de miliarde de dolari la vremea aceea. Echivalentul a 176 de miliarde de dolari în prezent. O sumă pe care nu mulți erau pregătiți să o accepte și să o plătească. De asta și controversele care aveau să apară.
Și astfel, ajungem la momentul 20 septembrie 1963. Atunci John F. Kennedy ținea un nou discurs istoric în fața membrilor Adunării Generale a Națiunilor Unite. Era, evident, un discurs dinainte pregătit și stabilit cu echipa sa de specialiști în probleme de geopolitică, indiferent cât s-ar spune că a fost ceva spontan. Niciun președinte nu ar face așa ceva. Cel puțin, nu unul cu capul pe umeri, că mai avem și exemple actuale care încep să contrazică situația asta.
Iar atunci, Kennedy afirma că Statele Unite și URSS ar trebui să își unească eforturile. „Este loc pentru cooperare, și pentru eforturi unite”, spunea el. ”Iar printre aceste posibilități, enumăr și pe aceea a unei misiuni comune pe Lună. Iar asta ar însemna o abordare complet nouă a Războiului Rece”. A fost o propunere care a lăsat pe mai toată lumea din sală cu gura căscată. Mai puțin pe ministrul de externe sovietic, Andrei Gromiko, cel care a aplaudat zgomotos la finalul discursului, și care avea să descrie public propunerea lui Kennedy ca un semn de bun augur.
La Moscova, Nikita Hrușciov lua în considerare posibilitatea, deși reticență exista de ambele părți.
O alianță spațială ar fi deschis calea către secretele tehnologice ale adversarului. Și nimeni nu știa exact dacă ăsta avea să fie un avantaj sau un dezavantaj. Fiecare ar fi vrut să știe cât de departe a mers celălalt, oferind în același timp cât mai puține informații. Unii istorici au comentat pe seama deciziei președintelui american, susținând că, mai degrabă decât o apropiere de neconceput față de ruși, acestea urmărea, mai degrabă, să reducă substanțial costurile de-a dreptul astronomice ale viitoarei aselenizări cu echipaj uman. O alianță cu rușii ar fi însemnat, dincolo de toate aspectele, o împărțire a costurilor. Iar asta nu era de colo. În plus, americanii știau că sovieticii investeau masiv în propriul lor program care ar fi trebuit să îl trimită pe cosmonautul Alexei Leonov pe suprafața Lunii. Și mulți erau convinși că rușii vor ajunge primii și acolo. Deci, pe lângă evitarea unor pierderi financiare colosale, americanii ar fi putut evita riscul unei noi înfrângeri istorice. Iar planul părea unul cât se poate de bun. Însă nu s-a mai pus niciodată în aplicare.
La doar două luni după această intervenție în cadrul ONU, Kennedy sfârșea împușcat. Evident, nu discursul ăsta a fost cauza asasinării sale, dar asta contează mai puțin. Cert este că, în locul său, venea Lyndon Johnson, un președinte cu vederi anti-ruse ultracunoscute. De fapt, Johnson nici măcar nu a vrut să audă de o colaborare cu rușii, iar totul s-a prăbușit ca un castel de nisip. Moartea neașteptată și controversată a lui Sergei Koroliov, șeful programului spațial sovietic, în 1966, avea să fie lovitura decisivă pentru rușii care, până atunci, păreau să aibă un mic avantaj în cursa pentru Lună.
Trei ani mai târziu, 1969, Neil Armstrong pășea pe Lună, alături de Buzz Aldrin, și înfigea drapelul american în regolit, marcând o victorie istorică. A fost momentul în care toate planurile sovietice s-au evaporat brusc, odată cu o mare parte a fondurilor pentru programul spațial sovietic. Faptul că Armstrong vizita în același an Uniunea Sovietică, și ținea discursuri la Sankt Petersburg, Moscova sau Novosibirsk, nu mai era decât o palidă încercare de prietenie între cele două state, iar cele câteva programe comune din anii '70 nu au mai contat atât de mult.
Și totuși, nu poți să nu te întrebi, prin lumina propunerii lui Kennedy, cum ar fi arătat totul dacă...
Story: Adrian Nicolae | Sound design: Ovidiu Popica
Muzica/SFX: Epidemic Sound, NASA Soundcloud, The John F. Kennedy Presidential Library and Museum
6
2
