Vara anului 1896. Marie Curie este acaparată de o serie de experimente cu radioactivitatea. Termenul însuși a fost inventat de ea, căci anterior fenomenul nu era cunoscut, ea l-a descoperit, ea l-a botezat. Ați auzit de pehblendă?
Ei, auziți acum. E un oxid natural de uraniu cristalizat, de culoare neagră ca smoala și cu luciu gras. Cu asta se ocupa marele om de știință (discriminarea discriminărilor, n-avem expresia femeie de știință) care le luase fața tuturor cercetătorilor bărbați.
Am zis oxid de uraniu, că asta știm acum că este, dar în momentul acela nu se știa încă de uraniu, necum de oxizii lui. Dar Marie era convinsă că mineralul ăla negru ca smoala și cu luciu gras ascunde un element chimic neidentificat până atunci și cu puteri nebănuite. Un element a cărui descoperire avea să-i aducă nici mai mult nici mai puțin decât Premiul Nobel.
Drept care, firește, și-a continuat cu și mai mare intensitate experiențele și...
Nope. Drept care, împreună cu soțul ei Pierre și cu fiica lor nou-născută, au renunțat la modestul lor apartament din Paris și au plecat la țară.
Ați citit bine: la țară. Într-o vacanță îndelungată în care, după cum a scris Eve, fata ei, în biografia mamei, „s-au urcat pe dealuri, au vizitat peșteri și s-au scăldat în râuri”.
Băi, eș’ nebun!? Și chestia aia neagră cu luciu gras? Și posibilul nou element din Tabloul lui Mendeleev? Păi, rămânea tot acolo, doar nu-l fura careva, îl descoperea ea mai târziu.
Ceea ce a și făcut. Ce atâta grabă?
Marie Curie, născută la Varșovia ca Maria Salomea Skłodowska, avea să devină singura savantă care a primit nu unul, ci două Premii Nobel în două domenii științifice diferite – fizică, respectiv chimie.
Soțul ei, fizicianul Pierre Curie, a luat și el Premiul Nobel, în 1903, împreună cu ea și cu Antoine Henri Becquerel, pentru descoperirea radioactivității naturale. Fata lor, Irène Joliot-Curie, a luat în 1935 Premiului Nobel în chimie pentru descoperirea radioactivității artificiale (trebuia să-și completeze părinții, nu?), alături de soțul ei, Frédéric Joliot-Curie,. Toți descendenții Mariei au avut cariere științifice, cu excepția Èvei, care a devenit scriitoare (trebuia să și scrie cineva despre așa o familie, nu?).
O copilărie nefericită, cu o soră și mama ucise de boli, cu tatăl dat afară din serviciu pentru atitudinea sa împotriva stăpânirii țariste ruse, care interzisese chiar și folosirea limbii poloneze. Absolvă cursurile secundare cu medalia de aur, intră într-o organizație feministă clandestină, lucrează ca guvernantă, pleacă la Paris (în Rusia țaristă, femeile nu aveau dreptul la studii universitare) după altă soră a ei, măritată acolo.
În 1893 este absolventă magna cum laude a cursurilor superioare în fizică. Îl cunoaște pe Pierre și se căsătorește cu el în 1895, într-o ceremonie modestă. Luna de miere și-o petrec colindând Franța pe biciclete...
Împreună, descoperă poloniul și radiul, pentru care primește Premiul Nobel în 1903, așa cum spunea, alături de Bequerel.
Moartea lui Pierre e o lovitură teribilă. Continuă singură cercetările și reușește izolarea radiului, pentru care în 1911 i se decernează Premiul Nobel pentru Chimie.
Moare la douăzeci de ani după Pierre, cu diagnosticul de anemie aplastică, un tip de leucemie datorată expunerii îndelungate la radiații...
Ce desprindem noi de aici? Să-ncepem cu sfârșitul.
Că au fost vremuri în care cercetătorii erau dispuși să-și riște viața pentru a contribui la progresul științei. Citiți „Ochi holbați și păr vâlvoi”, de Trevor Norton, și o să fiți șocați să descoperiți istoria unor medici care și-au injectat singuri bacili, microbi, virusuri, bacterii și alte alea ca să poată studia pe propria lor piele simptomele, evoluția bolii și efectele medicamentelor pe care se străduiau să le născocească.
Apoi – ce însemna cândva familia. Mamă-tată-fată-ginere, 5 Premii Nobel, pe bune!?
Și ce-nsemna colaborarea dintre soți. Oare cine ducea gunoiul în familia Curie? Oricare dintre ele, vreau să zic, pentru că v-ați prins, da?, că Frédéric a luat și numele deja celebru al soției, împreună cu care i-a dublat celebritatea.
Mai desprindem noi de aici cum reușeau oamenii de valoare să răzbată prin vremuri cumplit de potrivnice (nici n-am mai pomenit despre Primul Război Mondial) și prin drame personale.
Și, nu în ultimul rând, desprindem capacitatea miraculoasă de a nu-ți da viața de gard din cauza workaholismului, nici măcar atunci când o muncă supradimensionată ar putea să ducă nu doar la o formidabilă realizare personală, ci și la un mare pas al întregii omeniri.
Plecați la țară să vă relaxați.
Premiul Nobel, dacă e să fie, are răbdare.
1
8
