Breaking News: Vulcanul Pinatubo din Filipine a explodat, pierzându-și 259 de metri din înălțime, scuipând zece miliarde de tone de lavă și aruncând în stratosferă mai multă materie decât erupția lui Krakatoa din 1883. Din cauza cenușii din atmosferă, temperaturile globale au scăzut cu o jumătate de grad și s-a lărgit gaura din stratul de ozon. Au murit în total 722 de oameni, unii nu la erupție, ci din cauza ploilor și inundațiilor cu noroi care au urmat, în timp ce se înregistra cam un cutremur pe minut.
Relaxați-vă, nu s-a întâmplat recent, ci în 15 iunie 1991. Iar oamenii care au murit au fost dintre cei puțini care refuzaseră să plece. Cunoașteți desigur scenariul-șablon în care un singur om înțelege că urmează o catastrofă și se luptă disperat cu toți ceilalți ca să-i convingă să evacueze zona. Ei, bine, cel puțin o dată s-a întâmplat cu adevărat. Un om, un singur om, a salvat 60.000 de semeni.
I s-a spus „managerul dezastrelor”, după ce a gestionat două catastrofe: cutremurul din 1990 din Luzon și erupția vulcanului Pinatubo din anul următor. Dr. Raymundo Santiago Punongbayan a fost directorul Institutului Filipinez de Vulcanologie și Seismologie, calitate în care, în 1991, a convins – cu mare greutate – autoritățile și pe locuitorii înșiși să evacueze localitățile din preajma vulcanului, inclusiv o bază militară americană!
Deși vulcanul dăduse semne de viață încă din luna martie, autoritățile ezitau, suspectând o alarmă falsă. Dar lui Punongbayan experiența îi spunea ce-o să urmeze și a insistat până a obținut evacuarea, cu 48 de ore înainte de dezastru!
Să fim cinstiți: impresia generală despre vulcanologie este că se ocupă cu numărătoarea morților și evaluarea pagubelor de după o erupție, constatând de fiecare dată că e nașpa să trăiești în preajma unui vulcan, lucru care îi lasă rece (scuzați cinismul jocului de cuvinte) pe cei care continuă să locuiască acolo, ba își mai fac și selfie-uri pe creasta craterelor, cu fundal de aburi.
În realitate, vulcanologia este o știință serioasă și cu vechime. Cea mai veche înregistrare cunoscută a unei erupții vulcanice pare să fie o pictură murală datată cu aproximație în 7.000 î.Hr. și găsită în situl neolitic de la Çatal Höyük în Anatolia, Turcia. În antichitate, Grecia și Imperiul Roman timpuriu considerau că vulcanii sunt bârlogurile unor zei cam înflăcărați. În secolul al V-lea î.Hr., Anaxagoras a susținut că erupțiile sunt cauzate de vânturi puternice, idee care a supraviețuit până în secolul al XVI-lea!
Tot în antichitate, Platon a afirmat că în adâncurile pământului șerpuiește un vast râu de foc, Pyriphlegethon, care hrănește toți vulcanii lumii. Aristotel a considerat focul subteran ca rezultat al frecării vântului de pereții unor treceri înguste. Lucretius credea că Etna e goală (pe dinăuntru, nu vă prostiți!), iar incendiile sunt provocate de – ați ghicit – un vânt puternic.
Mai original – poet, de! –, Ovidiu credea că flacăra e alimentată de „mâncăruri grase” și erupțiile se opresc când se termină mâncarea (la asta nu s-a gândit nici Mihaela Bilic!). Mai aproape de adevăr, Vitruvius spunea că sulful, alaunul și bitumul alimentează focurile subterane. În fine, Pliniu cel Bătrân a observat că erupțiile sunt precedate de cutremure. El și-a plătit cu viața curiozitatea, căci a murit observând erupția Vezuviului din anul 79 d.Hr.
Nepotul său, Pliniu cel Tânăr, a descris în amănunt catastrofa în care a pierit unchiul lui, vorbind pentru prima dată despre efectele gazelor toxice. În 1841, în Regatul celor Două Sicilii a fost ridicat primul observator vulcanologic, botezat Vezuviu. Studiul radioactivității, început în 1896, a fost aplicat la teoria tectonicii plăcilor și a datării radiometrice o jumătate de secol mai târziu. S-au adăugat explicații legate de dinamica fluidelor, iar fizica și chimia experimentală, plus tehnicile de modelare matematică, au devenit de folos vulcanologiei din 1841.
De-atunci, vulcanologii urmăresc observațiile seismice și emisiile de gaze, cu instrumente tot mai performante, monitorizează deformările de suprafețe și schimbările de temperatură, folosesc tehnici geodezice și sateliți. Se fac de asemenea observații electrice, gravitaționale și magnetice, se monitorizează schimbarea bruscă a rezistivității, se elaborează analize stratigrafice și compoziționale.
Dar, peste toate și împreună cu toate, mai contează și experiența, și intuiția, și flerul. Care l-au ajutat pe Raymundo Punongbayan să salveze zeci de mii de vieți. Nu și pe a sa, din păcate, căci a murit 14 ani mai târziu în prăbușirea unui elicopter al Crucii Roșii, aflat în misiune. În acel moment, era membru al Consiliului Național al Crucii Roșii din Filipine.
La scurt timp după prânz, pe 28 aprilie 2005, Punongbayan și alți opt oameni au murit într-un accident de elicopter la Gabaldon, Nueva Ecija. Se aflau într-o misiune de cercetare a zonei, în cadrul unui program guvernamental de operațiuni vizând pregătirea pentru dezastre și căutau o posibilă relocare pentru persoanele strămutate de inundații și alunecări de teren.
Punongbayan avea 67 de ani și în mod normal trebuia să-și savureze liniștit pensia. Dar nu putea.
- Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
---
Sursa foto: profimediaimages.ro
