Expansiunea universului ar fi doar un miraj ● Inciziile dintr-o peșteră franceză pot fi cel mai vechi exemplu de artă neanderthaliană ● Șerpii au evoluat inițial ca animale subterane
Expansiunea universului ar fi doar un miraj
Atât de vehiculata idee a unui univers aflat în continuă expansiune pare să fi fost una complet greșită, susține un profesor de fizică teoretică de la Universitatea din Geneva, Lucas Lombriser pe numele său. O afirmație oarecum controversată, căci lovește în tot ce s-a afirmat din 1931 încoace, anul în care astronomul american Edwin Hubble afirma că universul este într-o continuă expansiune.
Lombriser susține în studiul pe care l-a publicat în revista Clasical and Quantum Gravity că oamenii de știință au fost în eroare în tot acest timp, iar ceea ce au considerat ei a fi expansiunea universului a fost, în fapt, doar un miraj. Totul pleacă de la observațiile făcute de Hubble, pomenite mai devreme.
Mai exact, cercetătorul american descoperea că există o relație între distanțele până la diferite galaxii și deplasările spre capătul roșu ale spectrului vizual. Mai pe românește, cu cât distanța până la o galaxie este mai mare, cu atât lumina ei este deplasată spre partea roșie a spectrului. Ipotezele ulterioare spuneau chiar că expansiunea nu este constantă, ci că accelerează. Ba au apărut inclusiv ipoteze care spun că de la asta se va și trage sfârșitul universului.
Această expansiune accelerată a fost calculată pe baza unui concept emis de Einstein în 1917, respectiv constanta cosmologică, sau constanta Lambda. Cum calculele au oferit adesea date discrepante și valori diferite ale acestei presupuse constante, care numai constantă nu e, cercetătorii au încercat să propună chiar existența unor forțe fizice noi sau a unor particule noi. Însă Lombriser este de părere că nu e cazul de așa ceva.
În realitate, susține fizicianul elvețian, ceea ce au catalogat oamenii de știință ca fiind expasiunea universului este, în fapt, evoluția masei protonilor și a electronilor de-a lungul timpului. Cum ar veni, în tabloul oferit de Lambriser, constanta Lambda oscilează tocmai pentru că masa particulelor oscilează. Astfel, toate problemele legate de ea dispar dacă privești lucrurile din această perspectivă.
Așa cum au recunoscut și alți oameni de știință, abordarea lui Lambriser este una atipică. Practic, el se întoarce la ideea lui Einstein despre universul static, expusă acum mai bine de un secol. Însă, cumva, explicația lui oferă răspunsuri la multe necunoscute din domeniul cosmologiei. Cel mai mare neajuns însă este acela că afirmațiile sale nu pot fi probate deocamdată și, cel puțin până când vom avea tehnologia care să ne poată permite astfel de observații, ele rămân doar la stadiul de ipoteză.
Inciziile dintr-o peșteră franceză pot fi cel mai vechi exemplu de artă neanderthaliană
După ce v-ați prins urechile cu constanta Lambda și alți termeni din domeniul astronomiei, vă ducem spre un domeniu ceva mai ușor de digerat, respectiv arheologia preistorică. Și aici menționăm un studiu publicat recent în revista PLOS One, în care este adusă în discuție posibila dovadă a existenței celor mai vechi forme de artă neanderthaliene. Asta în peștera La Roche-Cotard, situată pe Valea Loarei.
Peștera cu pricina a fost descoperită încă din anul 1846, iar inciziile de pe pereții acesteia au fost observate la scurtă vreme după excavarea materialului sedimentar, asta prin 1912. Cumva, de abia în anul 2008 s-a vorbit prima dată despre ele ca despre urme antropice. Iar realitatea este că doar o mică parte dintre inciziile și semnele de pe pereții peșterii pot fi considerate astfel, cele mai multe fiind create de animale, în special de urșii de peșteră.
În anul 2013 s-a vorbit și despre posibilitatea ca urmele să reprezinte o dovadă a simbolismului neanderthalian și a capacității reprezentanților acestei specii umane de a crea artă.
Prin urmare, ce aduce nou studiul actual, din moment ce s-a mai discutat despre așa ceva? Prima noutate ar fi aceea legată de datări. Inițial se calculase că vârsta urmelor de degete, fie sub forma unor împunsături, fie sub forma unor linii trasate cu mâna, ar fi undeva la 57.000 de ani. Noile datări arată că aceea este, în fapt, perioada în care peștera s-a închis natural, iar inciziile ar fi mult mai vechi, posibil să aibă chiar 75.000 de ani.
O a doua noutate ține de interpretarea datelor. Mai exact, autorii studiului susțin că tiparul inciziilor nu este unul întâmplător. Ba chiar ar urma anumite linii directoare. Este adevărat că sunt doar linii și puncte, însă nu trebuie omis faptul că nici strămoșii noștri din specia Homo sapiens nu ajunseseră la stadiul la care să facă reprezentări zoomorfe sau antropomorfe.
Asta ar face din inciziile din peștera La Roche-Cotard cele mai vechi dovezi de artă neanderthaliană din lume, mai vechi chiar decât reprezentările cu ocru din peșterile Maltraviesto, Ardales și La Pasienga din nordul Spaniei, toate datate la circa 65.000 de ani.
Este adevărat că asocierea cu termenul de artă, cel puțin în sensul modern, poate părea unul deplasat. În fapt, este vorba doar de linii, puncte și, eventual, figuri geometrice. În schimb, simbolismul omului de Neanderthal, și faptul că era capabil de o gândire abstractă, este de multă vreme un fapt dovedit, chiar și cu dovezi de pe teritoriul României.
Șerpii au evoluat inițial ca animale subterane
Poate părea bizar, dar asta susțin cercetătorii de la Academia de Științe din China, într-un amplu studiu genetic publicat în revista Cell. Foarte pe scurt, paleontologii și paleogeneticienii chinezi susțin că au reușit să secvențieze genomul a nu mai puțin 14 șerpi din 12 specii diferite. Pe baza acestora, dar și în urma analizei comparative cu genomul altor specii animale, oamenii de știință au reușit să identifice gene care indică adaptarea la un trai subteran a șerpilor, apoi readaptarea lor la viața la suprafață.
Șerpii, dacă savanții chinezi au dreptate, ar fi apărut în zorii Cretacicului, acum circa 118 milioane de ani, apoi au cunoscut o puternică diversificare, după evenimentul catastrofal de acum 66 de milioane de ani care a dus la dispariția dinozaurilor.
În perioada în care au conviețuit cu dinozaurii, șerpii ar fi fost adaptați unui trai subteran, fapt susținut de genele care indică o reducere a fotoreceptorilor. Mai exact, vederea lor era adaptată unui mediu cu foarte puțină lumină. Ulterior, odată cu ieșirea la suprafață, genele recesive responsabile de o vedere mai bună au fost reactivate.
O situație similară a fost identificată și în cazul genelor care reglau auzul sau a celor care coordonau capacitatea de a depista căldura victimelor în spectrul infra-roșu. Practic, s-a observat blocarea anumitor gene, reactivarea unora dintre ele sau, pur și simplu, apariția unora care să permită adaptarea la anumit mediu. Astfel de schimbării, conform specialiștilor chinezi, sunt specifice animalelor care duc un trai subteran. Și, caz concludent, ele se regăsesc la toate speciile de șerpi, fie că sunt veninoși sau constrictori.
În concluzie, șerpii, la origini, ca și mamiferele, erau animale care preferau mediul subteran. Noroc că nu căuta nimeni râme la vremea aia, că uite cum mureai de inimă.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
0
3
