A fost identificată o planetă care, pur și simplu, nu ar trebuie să existe ● Mai cade un mit, cel al bărbaților vânători ● Cine întinerește omul? Spațiile verzi
A fost identificată o planetă care, pur și simplu, nu ar trebuie să existe
Atunci când un soare ajunge în ultimele etape ale existenței sale, acesta se extinde cu până la 100 de ori față de dimensiunile sale normale. În tot acest acest proces, soarele înghite planetele din propriul sistem solar, distrugându-le. De aici și surpriza cercetătorilor de la două observatoare astronomice din Hawaii, Maunakea și W.M. Keck, atunci când au identificat o planetă care a supraviețuit acestui proces.
Planeta se numește Halla (sau 8 Umi b), este o planetă de tipul lui Jupiter, și orbitează o gigantă roșie, botezată Baekdu, la circa 520 de ani lumină de sistemul nostru solar. Din datele obținute de specialiști, date publicate în revista Nature, steaua și-a consumat deja hidrogenul din nucleu. Asta înseamnă că, după ce a trecut de faza de expansiune, s-a redus la circa 1/10 din dimensiunile inițiale.
Teoretic, nicio planetă care s-ar fi aflat în calea expansiunii stelei nu ar fi trebuit să mai existe. Și totuși, Halla continuă să-și ducă existența, la o distanță de circa 75 de milioane de kilometri față de Baekdu, adică jumătatea distanței dintre Terra și Soare.
Trei ipoteze au fost emise, ca să explice anomalia. Prima susține că Halla s-a aflat inițial la o distanță mult mai mare față de steaua sa, fiind cumva atrasă recent în proximitatea acesteia. Însă în fața unei expansiuni rapide a unei stele, ipoteza asta pare cea mai puțin probabilă.
O altă variantă susține că, în realitate, sistemul solar cu pricina ar fi avut două stele, nu una, iar acestea două s-au contopit, ceea ce a împiedicat presupusa expansiune. Ultima pe listă, cu voia dumneavoastră, este cea care stipulează o origine nouă a planetei Hall, post expansiune.
Dintre cele trei ipoteze expuse de specialiști, cea de a doua pare cea mai plauzibilă, dar fiind faptul că sistemele binare nu sunt deloc o raritate. Însă totul, deocamdată, rămâne la nivel ipotetic.
Mai cade un mit, cel al bărbaților vânători
Așa am învățat toți la școală că, în societățile primitive, fie ele preistorice, fie de dată mai recentă, bărbații sunt cei care vânează, care oferă hrană grupului riscându-și viețile, nervii și sănătatea, în timp ce femeile aveau grijă de copii, de colibe, eventual se îndeletniceau și cu activități mai pașnice de genul culesului.
Se pare că am învățat greșit, ne spune o echipă de cercetători de la Universitatea din Washington, Seattle, într-un studiu apărut recent în revista PLOS One. Femeile erau la fel de curajoase ca bărbații, iar vânătoarea era o activitate la care participau mai toate. În fapt, susține studiul, în 80% dintre societățile pe care le-au avut sub observație, cercetătorii au descoperit că femeile vânau bine mersi, iar într-o treime dintre ele se îndeletniceau chiar cu vânătoare animalelor de talie mare (de peste 30 de kilograme).
Ideea nu este una nouă. În realitate, ea fusese emisă încă din 1966. Însă, între timp, dovezile s-au acumulat în favoarea sa, astfel încât să vorbim de o certitudine. Studiul de față a avut în vedere, pe de o parte, societățile și comunitățile din trecut. Iar aici, spre exemplu, numai în America de Nord, din 27 de indivizi preistorici care fuseseră înhumați alături de armele lor de vânătoare, jumătate erau femei.
Din 63 de comunități aflate în stadiul tribal de dezvoltare, comunități care au existat în ultimii 150 de ani, în 50 dintre acestea există date carte care să indice faptul că femeile vânau. O făceau alături de bărbați, de alte femei, ba chiar alături de copii. Arcul era una dintre armele cele mai des întâlnite în registrul arheologic, dar au fost descoperite, de asemenea, cuțite, sulițe, macete, sarbacane șamd.
În concluzie, toată imaginea aia cu femeile care doar aveau grijă de gospodăria primitivă, în timp ce bărbații se luptau cu mamuții, urșii de peșteră, felinele cu colți pumnal sau alte animale rele și agresive, este una falsă, creată de cercetătorii sexiști de la începutul secolului al XX-lea.
Cine întinerește omul? Spațiile verzi
Spațiile verzi, recte parcurile, din marile așezări urbane au un rol mai important decât ați crede în bunul mers al sănătății omului. Asta ne-o spune un studiu din revista Science Advances, studiu publicat de un grup de cercetători americani de la Universitatea din Chicago, Illinois.
Că parcurile sunt bune și folositoare pentru oameni o știați deja. Nu ar fi primul studiu care să sublinieze acest aspect. Ce nu s-a spus până acum este faptul că spațiile verzi au capacitatea de a încetini înaintarea în vârstă. Mai exact, din punct de vedere biologic, persoanele care petrec mai mult timp prin parcuri, în natură, sunt cu 2,5 ani mai tinere față de vârsta reală.
Ce se spusese înainte este că expunerea la astfel de spații reduce riscul de boli cardiovasculare, de cancer, de boli neurodegenerative etc., implicit reduce rata mortalității. La concluzia recentă s-a ajuns după un studiu care s-a întins pe nu mai puțin de 20 de ani, și în care au fost monitorizate peste 900 de persoane din mai multe orașe americane.
Ideea a fost că acele persoane care trăiesc în locuri în care spațiile verzi însumează circa 30% dintr-o arie cu cu suprafața de 5 kilometri pătrați sunt cu 2,5 ani mai tinere, din punct de vedere biologic, față de cele care trăiesc în zone în care suprafețele verzi nu depășeasc 20%.
Ah, ceea ce știu cercetătorii este rezultatul. Adică faptul că spațiile verzi vă ajută să fiți mai sănătoși și mai tineri. De ce o fac? Asta încă nu s-a stabilit cu exactitate, dar avem o bănuială că vom afla cât de curând, cu atât mai mult cu cât autorii studiului au spus că ăsta este pasul următor în cercetarea lor.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
9
9
