Mai nou, se cultivă pepeni și în Antarctica ● Uitați numaidecât tot ceea ce știați despre originea albinelor! ● Din ce vor fi construite casele viitorului?
Mai nou, se cultivă pepeni și în Antarctica
După ce, în anul 2021, cercetătorii coreeni de la stația antarctică King Sejong au anunțat că au recoltat primii pepeni crescuți vreodată la Polul Sud, acum a venit rândul rușilor de la stația Vostok să facă același lucru. Diferența, în principiu, este dată doar de recordurile minime de temperatură înregistrate la fiecare stație, -25,6 grade Celsius la coreeni, respectiv – 93,2 C la ruși.
Evident că pepenii nu au fost crescuți și recoltați în aer liber. La urma urmei, stația Vostok a fost ridicată în 1957 fix la așa numitul „pol al frigului”, locul în care se înregistrează cele mai scăzute temperaturi de pe glob (de aici și valoarea minimă amintită, înregistrată în anul 2010).
Fructele, căci pepenii sunt fructe, au fost crescute într-o seră special amenajată la baza amintită, ca parte a unui proiect științific creat de cercetători de la Institutul pentru Cercetări Arctice și Antarctice din Rusia (AARI), precum și de cei de la Academia Rusă de Științe. Pentru asta, ei au creat condiții artificiale cât mai apropiate de mediul natural în care cresc pepenii: temperatură ridicată, umiditate și lumină artificială.
Au fost selectate două soiuri de pepeni rezistente la presiuni atmosferice joase, dar care și ajung la punctul de coacere într-un timp relativ scurt față de celelalte. Și, cum insecte care să polenizeze plantele nu există la Polul Sud, polenizarea s-a făcut manual.
Experimentul a durat 103 zile, de la plantarea semințelor și până la recoltare. Rezultatul? Opt pepeni cu o greutate medie de un kilogram. Punctul final al cercetării științifice, așa cum vă așteptați, a fost consumarea pepenilor. O etapă care, după spusele specialiștilor ruși, le-a amintit de verile de acasă.
Echipa de la baza permanentă Vostok nu este la prima ispravă de acest gen. În urmă cu doar trei ani, cei de acolo au cultivat în premieră mărar, rucola, varză, pătrunjel și busuioc, ceea ce arată că astfel de plante pot crește chiar și în zone în care cu greu ți-ai fi imaginat că poate crește ceva. Un pas care, spun rușii, îi poate ajuta în viitoarele misiuni spațiale.
Pasul următor va consta în cultivarea de mure, căpșuni și afine. Iată că știința poate fi nu doar distractivă, ci poate duce la rezultate de să te lingi pe degete, chiar și în condițiile extreme de la Polul Sud.
Uitați numaidecât tot ceea ce știați despre originea albinelor!
Din datele pe care le aveam până în prezent, albinele ar fi apărut acum circa 87 de milioane de ani, la scurtă vreme înainte de dispariția dinozaurilor. Ulterior, după impactul asteroidului Chicxulub și dispariția mai tuturor formelor de viață cu greutate mai mare de 20 de kilograme, albinele ar fi cunoscut o diversificare rapidă. Cum spuneam sau, mai bine zis, cum spune un studiu publicat recent în Current Biology de către o echipă de specialiști din SUA și Brazilia, uitați tot ce știați despre originea albinelor!
Mai nou, se pare că albinele au o origine mult mai veche, una care merge în timp până acum cel puțin 120-130 de milioane de ani, pe ceea ce atunci era supercontinentul parțial Gondwana, situat în emisfera sudică a Terrei.
Dacă nu știați, Gondwana a fost un supercontinent care a adunat la un loc platformele continentale ale Americii de Sud, Africii, Antarcticii, Indiei, Arabiei, Noii Zeelande și Australiei, rezultat în urma fragmentării supercontinentului Pangeea, asta acum circa 180 de milioane de ani.
Originile Gondwanei sunt chiar mai vechi, uriașa platformă continentală precedând Pangeea cu aproape 230 de milioane de ani. Dar pe noi ne interesează azi etapa finală a existenței sale, cea care începe acum 180 de milioane de ani, odată cu separarea de Pangeea.
Cercetătorii amintiți au analizat genele a peste 200 de specii de albine din toate zonele actuale ale globului. La astea au adăugat datele morfologice de la circa 185 de specii fosile. Pe baza analizelor comparative morfologice și genetice, ei au creat un tablou evolutiv care a trimis originea albinelor acum 120-130 de milioane de ani, la începutul Cretacicului.
Din datele lor, albinele au evoluat, cel mai probabil din viespi (insecte cu o istorie de aproape 240 de milioane de ani), în zonele aride din emisfera sudică a Terrei din acea perioadă. Au trecut de la stadiul de prădător la cel de insecte care se hrănesc cu nectar și polen, concomitent cu evoluția și recrudescența plantelor cu flori.
Da, știam noi ceva legat de dispariția dinozaurilor, dar nu știam bine. Se pare că atunci au început să se separe principalele familii de albine. Iar faptul că atunci încep să apară tot mai multe în registrele fosile i-a și indus în eroare pe cercetători.
Din ce vor fi construite casele viitorului?
Ultima dintre cele mai tari trei știri zilnice din știință vine dintr-un domeniu pe care l-am atins mai puțin în ultima perioadă, cel al ingineriei. Mai exact, este vorba despre o invenție a unei echipe de ingineri de la MIT (Institutul Tehnologic din Massachusetts, SUA) care are toate șansele să devină materialul de construcție al viitorului.
Pe cât de simplu, pe atât de eficient, susțin autorii studiului publicat în revista PNAS. Nu este nevoie de decât de un amestec de ciment și praf de cărbune. Un amestec din materiale accesibile peste tot care, în combinație cu apa, creează un bloc solid care va conține numeroase structuri ramificate, asemătoare sârmei, pe bază de carbon.
Astfel, se realizează un material superconductor care poate stoca energia solară. Iar din el se pot construi nu doar case care să își asigure necesarul zilnic de energie, ba chiar și șoselele viitorului, unele pe care mașinile electrice din generațiile viitoare să se alimenteze direct din mers. Practic, un singur bloc cu laturile de 3,5 metri, creat dintr-un astfel de material, poate stoca până la 10 kilowați/oră. Cel puțin așa susțin autorii studiului.
Din datele lor, materialul poate asigura suficientă energie în fundația unei case pentru a o alimenta complet cu energie eco, și asta timp de cel puțin 27 de ani. Evident că nu va sta nimeni să își reconstruiască locuința la fiecare trei decenii, dar ăsta este un punct la care încă se lucrează pentru a fi îmbunătățit. Primul pas a fost făcut deja.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
