De ce toată lumea vrea, mai nou, să ajungă pe Lună? ● Cum se descurcau oamenii în trecut, fără să aibă pe nimeni la conducere? ● La ipoteza asta nu v-ați așteptat atunci când e vorba despre dispariția megafaunei
De ce toată lumea vrea, mai nou, să ajungă pe Lună?
Ca în perioada Războiului Rece, Vestul și Estul au demarat o nouă cursă spațială. Pe de o parte SUA, sprijinită de aliații din cadrul Acordurilor Artemis, de cealaltă parte China, susținută de Rusia, Pakistan, Emiratele Arabe Unite, Venezuela șamd. Iar punctul cel mai important al acestei curse cu bătaie lungă pare a fi Luna, concomitent cu baza permanentă care urmează a fi construită pe ea.
Numai că, de la jumătatea secolului trecut și până în prezent, lucrurile s-au mai schimbat. De fapt, s-au schimbat substanțial. Dacă vă imaginați că și acum, ca și pe vremea lui Gagarin și Armstrong, este vorba despre etalarea superiorității economice și tehnologice a două mari puteri, este posibil să fiți în eroare. Dacă nu ați observat, este vorba de mult mai multe țări care se află în această cursă, chiar dacă sunt aliniate la o tabără sau alta, ba chiar și de companii private.
De fapt, poate că și termenul de cursă spațială este unul greșit, având în vedere că ne raportăm totuși la perioada Războiului Rece. În realitate, pare a fi mai degrabă o „goană după aur”. Și în asta constă tot secretul.
Încă din anul 2018, an în care a fost confirmată existența apei sub formă de gheață la polii selenari, a devenit evident că ideea unei baze permanente pe Lună este, dintr-o dată, nu doar viabilă, ci și mult mai ieftină decât în variantele anterioare. O bază care se poate autosusține în mare parte, fără a mai fi nevoie de zeci sau sute de transporturi cu apă, oxigen, hrană și materiale, a reintrat în atenția marilor puteri. Apoi, nu uitați, costurile lansărilor spațiale au scăzut considerabil de la Apollo 11 încoace.
Acum, că vă place sau nu, nu mai este vorba despre „cine va fi primul”, ci despre exploatarea resurselor de acolo. Evident, este vorba și despre prestigiu, dar stați voi liniștiți, că și-au făcut ei calculele și, pe termen lung, ies pe profit! Nimeni nu va investi sume uriașe acum, doar ca să le piardă într-o paradă a puterii. Cu atât mai puțin companiile private. Altfel, rămânem la idealismele care mascau campanii de marketing foarte inteligente și costisitoare, de genul „Elon Musk ne va duce pe Marte, căci el visează la viitorul omenirii, nu la un profit consistent”.
Despre ce resurse vorbim? În primul rând despre metalele rare care, aici pe Terra, se găsesc în proporție de 95% pe teritoriul Chinei. Apoi de fier care, apropo, la noi se cam termină. De uraniu, magneziu, titan, mangan, heliu 3, argon, aluminiu, anortit șamd.
Interesant este că Tratatul Spațial din 1967 interzice oricărei națiuni să dețină în întregime, sau în parte, un corp ceresc. E ca și cum ai fi în mijlocul oceanului. Toată lumea are voie să treacă pe acolo, nimeni nu are voie să se declare proprietar. Ar fi însă o problemă, căci tratatul ăla permite exploatarea resurselor. Și nu spune nicăieri că nu ai voie să vii cu resursele spațiale și să te umpli de bani pe Terra.
De aici și cursa după resurse pe care o vedem. O cursă calculată, în care se aruncă cele mai noi și mai performante tehnologii căci, la urma urmei, este vorba despre profit și dominație economică. Dacă te repezi cu capul înainte, cum au făcut unii recent cu sonda Luna 25, riști să sfârșești precum coiotul din desenele animate și să te alegi cu praful de pe tobă.
Cum se descurcau oamenii în trecut, fără să aibă pe nimeni la conducere?
Cel puțin în China, în prefectura Pingliang Tai (asta prin centrul țării), oamenii se descurcau foarte bine. Și vorbim despre o perioadă de acum circa 4.000 de ani. Iar ceea ce este cel mai important, și ceea ce ne interesează pe noi, este că au reușit niște performanțe inginerești care par imposibile fără o structură de conducere, care să coordoneze toată activitatea.
Mai exact, este vorba despre o rețea complexă de conducte de ceramică, una dintre cele mai vechi din lume. Unde mai pui că scopul ei era unul nemaivăzut la acea perioadă, anume de a colecta apa de ploaie rezultată în urma sezonului musonilor și de a o transporta în afara așezării.
Ceea ce frapează la descoperirea care a fost publicată deja în revista Nature, este că așezarea neolitică amintită nu arată niciun fel de stratificare socială. Toate locuințele sunt modeste, uniforme, nu există practic nicio diferențiere pe bază de statut social. O situație care se regăsește inclusiv la practicile de înhumare. Pe scurt, oamenii de acolo nu aveau elite conducătoare.
De aici și surpriza, căci micuța comunitate, care nu depășea 500 de locuitori în vremurile ei bune, a fost capabilă să elaboreze și să pună la punct un sistem atât de complex de drenaj. Pe lângă el, să construiască ziduri de pământ în scop de apărare.
Și pentru că este o surpriză, nu, nu există o explicație despre cum o astfel de comunitate s-ar fi putut coordona atât de bine pentru a pune în practică astfel de proiecte de anvergură, fără să aibă o elită care să coordoneze toată treaba.
La ipoteza asta nu v-ați așteptat atunci când e vorba despre dispariția megafaunei
Că a fost vorba despre schimbări climatice dramatice, că a fost vorba despre apariția vânătorilor paleolitici extrem de eficienți și specializați pe un anume tip de vânat, că a fost vorba despe comete și alte corpuri cerești, toate aceste explicații au fost luate în discuție atunci când s-a încercat elucidarea dispariției megafaunei acum circa 12.000 de ani. După cum bine știți, niciuna dintre ele nu a a fost general acceptată.
Un grup de paleontologi americani de la mai multe universități și centre de cercetare din SUA vine însă cu o ipoteză complet nouă. Asta după ce specialiștii au analizat mii de fosile descoperite în faimoasele lacuri bituminoase La Brea din California, precum și sedimentele depuse în perioada de acum 13.000 de ani, căci despre perioada asta critică este vorba.
Ce arată și unele și altele este un tablou general în care clima a devenit un marcată de episoade lungi de secetă dar și, mare atenție, urme ale unor incendii devastatoare de vegetație. Că tot sunt ele la modă în perioada asta.
Din datele prelevate de specialiști, acum în jur de 13.200 de ani, temperatura a crescut cu circa 5,5 grade Celsius. Lacurile din zonă s-au evaporat și peste jumătate dintre copacii existenți acolo au dispărut. Este o perioadă în care prezența umană se face simțită puternic și, coincidență sau nu, tot atunci apar și urmele unor incendii uriașe de vegetație. Consecința, de acolo ar fi început și declinul megafaunei.
Practic, spun autorii studiului publicat în revista Science, a fost vorba despre un cumul de factori: vânătoarea, schimbările climatice, efectele dramatice asupra florei și faunei și, din nou, incediile de vegetație. Toate astea ar fi dus în primul rând la declinul erbivorelor de talie mare, apoi al carnivorelor. Un efect de domino.
Întrebarea pe care ne-o punem, dincolo de semnalul de alarmă legat de incediile actuale de vegetație pe care îl ridică specialiștii, este dacă paradigma asta californiană se poate aplica întregii planete. La urma urmei, megafauna a dispărut peste tot, nu doar în California. Excepție a făcut doar Africa. Parcă e greu să vezi toată Eurasia în flăcări, de la Atlantic la Vladivostok, astfel încât să nu mai rămână țipenie de megafaună pe acolo, doar din cauza unor incendii.
Pentru mai multe informații din lumea științei ne găsiți și pe noua noastră pagină de Facebook HotNews.ro Science. Suntem la doar un click distanță.
Sursa foto: profimediaimages.ro
3
6
