O creație a lui Homo erectus apare într-un tablou renascentist din secolul al XV-lea ● În ciuda valului de seisme, nu există posibilitatea ca un supervulcan californian să erupă din nou ● Paradoxul genomului neanderthalian
O creație a lui Homo erectus apare într-un tablou renascentist din secolul al XV-lea
Într-un studiu realizat de un grup de cercetători din Marea Britanie și SUA, studiu publicat în Cambridge Archaeological Journal, apare o informație inedită. Anume că, într-un tablou realizat de pictorul renascentist francez Jean Fouquet (1420-1481) apare reprezentarea clară a unui topor bifacial de tipul celor acheuleene, o creație a lui Homo erectus.
În tabloul lui Fouquet, intitulat „Étienne Chevalier avec Saint Étienne”, sfântul Ștefan ține în mâini o ediției a Noului Testament, în timp ce pe carte apare imaginea clară a un topor bifacial. Deși este cert că pictorul a inserat imaginea ca simbol al lapidării (modul în care a fost ucis sfântul respectiv), devine evident care a fost sursa de inspirație.
Interesant este că deși tabloul este cunoscut de sute de ani, ba chiar este unul faimos, nimeni nu a discutat oficial despre posibilitatea ca roca prezentă în imagine să fie una cu urme de intervenție antropică.
Fouquet a lăsat însă numeroase detalii în pictura sa care să arate clar sursa de inspirație, o piesă bifacială pe care sunt evident urmele intervenției umane, cu nu mai puțin de 33 de urme de percuție.
Deși imaginea este una neobișnuită în pictură, mai ales în cea renascentistă, artefactele litice preistorice erau cunoscute încă din perioada antichității. Denumirea greacă sub care erau cunoscute (keraunia) a fost latinizată în (ceraunia), ceea ce înseamnă „pietrele tunet”. Exista convingerea că astfel de obiecte au proprietăți supranaturale și ajungeau din cer pe pământ în urma furtunilor. În fond, cel mai bine puteau fi observate după ploaie.
De abia la începutul secolului al XIX-lea a început să se discute despre ele ca despre creații umane, grație în special unui intelectual francez pe nume Boucher de Perthes (1788-1868), individ care nu doar că a identificat sute de astfel de creații preistorice în nord-vest-ul Franței, ci a și dus o luptă asiduă pentru acceptarea autenticității lor de către comunitatea științifică.
În ciuda valului de seisme, nu există posibilitatea ca un supervulcan californian să erupă din nou
Încă din anii `80, cercetătorii au observat o creștere semnificativă a numărului de seisme din estul Californiei, din zona munților Sierra Nevada, precum și un proces constant de ridicare al solului cu peste un centimetru în fiecare an.
Astfel de date, în mod normal, ar indica o reactivare a supervulcanului care a erupt acum 767.000 de ani și care a format așa numită calderă Long Valley. Cercetătorii de la Institutul Tehnologic din California (Caltech) susțin însă că nu există niciun motiv de îngrijorare. Dimpotrivă, astfel de semne arată că probabilitatea unei noi super erupții scade.
Concluzia lor, publicată în revista Science Advances, a venit după o serie de măsurători care au dus, ca un un exemplu, la identificarea a peste 2.000 de seisme într-o perioadă de doar un an și jumătate. Prin intermediul undelor transmise de seisme, specialiștii au putut crea o imagine detaliată a părții superioare a camerei de magmă, aflată undeva la 10 kilometri adâncime, precum șim a densității rocilor de acolo.
Iar ceea ce se întâmplă de fapt în subteran este un proces de răcire al magmei, nicidecum un semn al acumulării ei. În realitate, susțin specialiștii, este vorba de eliberarea unei cantități uriașe de gaze ca urmare a scăderii temperaturii subterane.
Cercetătorii americani sunt de părere că, în ciuda aparentului paradox, ba chiar a posibilității apariției unor erupții de mică intensitate, supervulcanul care a erupt ultima dată acum circa 800 de milenii nu o va mai face pe viitor.
Etapa următoare a cercetării este una destul de îndrăzneață, căci specialiștii vor să creeze o imagine detaliată a camerei subterane, până la o adâncime de 15-20 de kilometri, acolo unde se află „inima” supervulcanului, și să documenteze procesul de răcire al magmei de acolo.
Paradoxul genomului neanderthalian
Conform celor mai recente datări, Omul de Neanderthal a dispărut acum circa 40.000 de ani, după ce ocupase un areal uriaș, de circa 11 milioane de kilometri pătrați, care cuprindea Europa, Orientul Mijlociu și Vestul Asiei, până în sudul Siberiei. Ca urmare însă a interacțiunii cu Homo sapiens, neanderthalienii au lăsat în genomul acestora o parte a propriilor gene.
Iar o ipoteză privind acest schimb de gene susținea că, în mod logic, pe măsură ce o comunitate se depărta tot mai mult de Africa (ipoteticul loc de origine al speciei noastre) și pe măsură ce avansa pe teritoriul Europei, numărul de gene neanderthaliene din genomul acelor indivizi tindea să crească.
Astfel, comunitățile de Homo sapiens din Europa ar fi avut un procent mai mare de gene neanderthaliene decât cele din, spre exemplu, estul și sudul Asiei. Și aici vorbim despre un paradox, căci situația de azi arată exact invers. Mai exact, persoanele cu cel mai mare număr de gene neanderthaliene se regăsesc în Asia, nu în Europa.
O echipă de specialiști de la Departamentul de Genetică și Evoluție din cadrul Universității din Geneva, Elveția, susține că are un răspuns la acest aparent paradox. Iar pentru asta a apelat la genomurile a peste 4.000 de indivizi care au trăit în ultimele 40 de milenii, genomuri care se află în baza de date a Universității Harvard.
Astfel, ei au putut observa că, așa cum se susținea inițial, populațiile care au pătruns în Europa și care au luat locul neanderthalienilor aveau un număr mai mare de gene de la această specie extinctă. Însă cantitatea de gene neanderthaliene a început să scadă acum circa 10.000 de ani.
Specialiștii susțin într-un studiu publicat în revista Science că acest aspect se explică prin valurile de migrație ale populațiilor care au adus culturile neolitice din Orient în Europa. Acele comunități aveau un procent redus de gene neanderthaliene, iar prin aportul lor genetic s-a produs o diluare a genelor respective și în rândul populațiilor din Europa.
Astfel, s-a ajuns ca europenii, într-un aparent paradox, să aibă mai puțin gene neanderthaliene decât indivizii din estul și sudul Asiei, locuri în care nu există nicio dovadă că ar fi ajuns vreodată Homo neanderthalensis.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
