Secretul întunecat care se ascunde în spatele ultimelor imagini cu lacul Maracaibo ● Fiecare nară are propriul simț al mirosului și fiecare generează o activitate cerebrală diferită ● Cercetătorii au inventat o știință nouă, recreând un organism care a trăit acum peste 450 de milioane de ani
Secretul întunecat care se ascunde în spatele ultimelor imagini cu lacul Maracaibo
Faimosul lac Maracaibo din Venezuela, în realitate, nici măcar nu mai este un lac. A fost, atunci când s-a format, acum circa 20-36 de milioane de ani, ceea ce îl face unul dintre cele mai vechi lacuri din lume, posibil chiar cel mai vechi. În prezent însă, apele sale au devenit sărate, iar deschiderea către Marea Caraibilor (creată în mare parte artificial), l-ar cataloga mai degrabă ca o lagună.
Asta contează mai puțin căci, ceea ce voiam să subliniez astăzi este legat de imaginile obținute recent prin intermediul satelitul Sentinel 2 al celor de la Agenția Spațială Europeană. Iar imaginile confirmă modelul înregistrat de mai mulți ani, în care lacul Maracaibo tinde să își schimbe culoarea din albastru, în una de culoarea jadului.
Privite din spațiu, culorile lacului sunt deosebit de frumoase. Însă ele ascund un secret extrem de periculos. Este vorba despre algele toxice care au sufocat, practic, lacul, și asta pe fondul poluării uriașe din ultimele decenii.
Trebuie spus că lacul este flancat de două așezări urbane majore, Maracaibo (al doilea mare oraș venezuelean și centrul industriei petroliere din această țară) și Cabimas (o altă zonă petrolieră importantă). Ambele orașe au deversat în lac cantități uriașe de reziduuri industriale de-a lungul timpului. La ele se adaugă apele reziduale pe care canalizările celor două orașe le varsă tot acolo, precum și resturile menajere. În ultimii ani a apărut și poluare produsă de minele de cărbune deschise relativ recent.
Toate acestea au dus la schimbarea radicală a lacului, dintr-un sanctuar al vieții, într-un lac aproape mort, care prezintă un pericol uriaș la adresa tuturor celor care trăiesc pe malurile sale. Până la apariția crizei economice care a lovit statul venezuelean, autoritățile investeau circa 2 milioane de dolari lunar pentru a reduce dimensiunile dezastrului ecologic.
În prezent, autoritățile se bazează în special pe pescarii care adună cu plasele algele și miile de tone de plastic care au ajuns în lac. În urmă cu mai puțin de trei săptămâni, pe 17 octombrie, SUA au ridicat sancțiunile impuse Venezuelei în ceea ce privește comerțul cu petrol, gaze naturale și aur. Asta se poate traduce prin fonduri suplimentare pentru curățarea lacului Maracaibo, dar și prin reluarea activităților industriale la putere maximă. În astfel de condiții, soarta celui mai mare lac din America de Sud rămâne sub semnul întrebării.
Fiecare nară are propriul simț al mirosului și fiecare generează o activitate cerebrală diferită
Dimineața, atunci când beți cafeaua, ca un exemplu, creierul vostru înregistrează diferit modul în care fiecare nară percepe mirosul. Apoi prelucrează informațiile „stereo”, pentru a vă oferi mirosul specific al cafelei. Evident, se poate extrapola la orice tip de miros. Asta au descoperit mai mulți cercetători de la universitățile din Pennsylvania și Philadelphia, dar și de la Centrul Neurologic Barrow, din Phoenix, SUA.
În studiul publicat în revista Current Biology, studiu care dezvăluie acest fapt în premieră, autorii subliniază nu doar resorturile procesului olfactiv, dar și modul în care au ajuns la concluziile lor.
Spre exemplu, ei au selectat 10 pacienți care sufereau de epilepsie și care urmau să fie supuși unor intervenții chirurgicale pe creier. Au făcut asta pentru că subiecții aveau deja electrozi poziționați în diferite zone din creier, pentru a le putea fi monitorizată activitatea cerebrală.
Pacienții au fost treziți înainte de operație, iar fiecăruia dintre ei i s-au apropiat de fiecare nară, apoi de ambele în același timp, mici recipiente care conțineau diferite esențe cu miros puternic. Rolul pacienților era de a identifica mirosul și de a spune prin ce nară l-au simțit mai bine. Prin intermediul electrozilor s-a putut observa că mirosul ajunge diferit la creier, chiar când esențele erau apropiate de cele două nări simultan.
Cum s-a observat asta? Prin reacțiile a două părți diferite din cortexul pirifon, o parte a creierului care separă cele două emisfere și care este responsabil cu reglarea procesului olfactiv. Datele obținute arată că mirosul ajunge la creier în momente diferite, atunci când este inhalat, iar cortexul analizează diferit cele două senzații olfactive. Rezultatul este modul în care creierul combină cele două informații, pentru a ajuns la un numit comun. Este de vorba de un sistem similar cu cel auditiv, acolo unde sunetele sunt percepute diferit de fiecare ureche.
Cercetătorii nu știu încă să spună de ce acest sistem a fost unul care a prins din punct de vedere evolutiv, și de ce specia noastră și l-a însușit. Ei sunt convinși însă că descoperirea lor va avea un impact puternic în cercetarea de profil, precum și implicații cu largă aplicabilite în studiul neuroștiințelor. Una dintre supozițiile specialiștilor este că oamenii au dobândit acest mod de percepție a mirosului pentru a se orienta mai bine în spațiu și pentru a identifica mai eficient sursa reală a unui miros.
Cercetătorii au inventat o știință nouă, recreând un organism care a trăit acum peste 450 de milioane de ani
Specialiști de la Institutul de Inginerie Mecanică din cadrul Universității Carnegie Mellon, SUA, alături de paleontologi din Spania și Polonia, au reușit să recreeze, pe baza fosilelor existente, un organism marin care a trăit acum circa 450 - 500 de milioane de ani. Este vorba despre o replică robotizată a ceea ce paleontologii consideră a fi prima formă de echinodermă (nevertebrată marină) care a fost capabilă de mișcare prin folosirea unui sistem muscular.
În studiul pe care l-au publicat în PNAS, cercetătorii au pus, practic, bazele unei științe noi, paleobionica, o știință care își propune să folosească roboți ca părți care imită structura organică, cu scopul de înțelege biomecanica unor organisme dispărute, precum și pașii evolutivi care au dus, sau au urmat, unor asemenea vietăți.
Este exact cazul echinodermei primordiale pe care autorii studiului au recreat-o într-o formă robotizată. Fără un analog modern (echinodermele actuale includ aricii de mare și stelele de mare), specialiștilor le era dificil să înțeleagă metoda de locomoție a acestora. Odată ce a fost creat modelul artificial, s-a putut observa clar că un astfel de organism primitiv evoluase pentru a se putea deplasa folosind o așa numită tulpină musculară.
Iar modul de deplasare, prin unduiri ale corpului, pare a fi fost cel mai eficient pe care îl puteau dezvolta astfel de vietăți. Mai mult, cu cât mai lungă tulpina musculară, cu atât mai mare era viteza unui atare animal, și asta cu un consum mai redus de energie. Un pas decisiv în ceea ce a însemnat evoluția ulterioară a vieții.
Această reconstituire nu reprezintă însă decât primul pas. Specialiștii amintiți susțin că intenționează să creeze replici robotizate, cât mai fidele față de organismul original, pentru a putea desluși și alte episoade fundamentale ale evoluției animale. Unul dintre primele proiecte pe care le au în vedere, îl reprezintă replica primelor organisme care au părăsit mediul acvatic pentru cel terestru.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
