China susține că a rezolvat o problemă pentru care chimiștilor le-ar fi trebuit vreo 2.000 de ani ● Cum a ajuns, de fapt, apa pe Terra? ● Unele seisme de azi pot fi replici ale unor seisme majore petrecute cu sute de ani de urmă
China susține că a rezolvat o problemă pentru care chimiștilor le-ar fi trebuit vreo 2.000 de ani
Este vorba despre producerea oxigenului în condițiile de pe Marte. De fapt, trebuie subliniat că nu este prima inițiativă, nici măcar prima reușită de acest gen, mai exact de a produce oxigen folosind strict resursele de pe Planeta Roșie.
Prima încercare încununată de succes aparține dispozitivului MOXIE (Mars Oxygen In-Situ Resource Utilization Experiment) al celor de la MIT și NASA, un dispozitiv de mărimea unui cuptor de microunde care a fost plasat în interiorul roverului Perseverance. După cum v-ați dat seama, experimentul a avut loc chiar pe planeta Marte, iar din declarațiile specialiștilor NASA a fost un succes.
MOXIE, despre care am pomenit în momentul publicării rezultatelor, a extras din atmosfera marțiană o cantitate de 122 de grame oxigen. Nu pare mult, dar e dublu față de cât se așteptau cercetătorii americani.
Revenind la China, un studiu publicat în revista Nature Synthesis de către specialiști de la Universitatea de Știință și Tehnologie din Hefei anunță că aceștia au reușit să creeze un robot capabil să obțină oxigen, în condiții de laborator și cu resurse care se găsesc strict pe Marte.
Mai exact, oamenii de știință chinezi au folosit cinci meteoriți care proveneau de pe Planeta Roșie. Robotul creat de aceștia, dotat cu inteligență artificială, a folosit o serie de acizi și substanțe alcaline pentru a separa materialele din aceștia și pentru a analiza compușii rezultați. Apoi, robotul a creat nu mai puțin de 3,7 milioane de formule chimice pentru a obține un catalizator din compușii obținuți anterior.
Este vorba despre un catalizator capabil să creeze oxigen din apa sub formă de gheață, o resursă care se găsește pe Marte. Iar experimentul a fost un succes. Robotul a obținut circa 60 de grame de oxigen pe oră, cu mult peste reușita NASA, iar partea și mai bună este că acesta poate funcționa ani la rând.
Specialiștii chinezi se bat puțin cu pumnul îi piept și afirmă că, în lipsa IA, chimiștilor de pretutindeni le-ar fi luat vreo 2.000 de ani pentru a ajunge la același rezultat. Nu știm dacă este chiar așa, dar e clar că reușita chinezilor este un uriaș pas înainte în ceea ce privește explorarea și colonizarea planetei Marte, de altfel un obiectiv declarat al Agenției Spațiale Naționale din China (CNSA).
Cum a ajuns, de fapt, apa pe Terra?
Cele mai importantă ipoteză cu privire la originea apei de pe Terra susținea că aceasta a fost adusă sub formă de gheață de comete și asteroizi, asta după momentul impactului devastator al proto-Terrei cu o planetă de dimensiunile lui Marte, proces care a dus, printre altele, la formarea Lunii. De altfel, atât cometele, cât și asteroizii, ar fi venit din afara sistemului solar, sau cel mult de la marginea acestuia.
Exista însă o problemă cu privire la această ipoteză. Anume că, în urma analizelor izotopice realizate pe regolitul lunar, a rezultat că pe proto-Terra (Gaia după o altă denumire) exista deja o cantitate uriașă de apă. Și atunci, de unde a venit toată apa, dacă asteroizii și cometele nu avuseseră timpul necesar pentru a aduce atâta apă încât să formeze oceanele?
Aici iese la suprafață o altă ipoteză, nici ea nouă, care pare să fi fost demonstrată de imaginile obținute prin intermediul telescopului spațial James Webb. Este vorba despre o ipoteză care susține că apa a apărut încă din momentul formării proto-Terrei, ea fiind adusă de corpuri cerești de mici dimensiuni.
Astfel de corpuri au apărut în discul de praf care a stat la baza formării sistemului solar. Formându-se la marginea acestuia, ele au fost acoperite de gheață. Ulterior, miliarde de corpuri cerești au ajuns în interiorul sistemului solar, acolo unde au devenit parte integrantă a proto-planetelor. Practic, apa a existat dintotdeauna pe Terra. Problema este că totul rămânea la statutul de ipoteză, în lipsa unor dovezi care să o și confirme.
Iar dovada a fost oferită de telescopul amintit. Cum? Prin observarea a patru stele tinere, cu o vârstă nu mai mare de 2-3 milioane de ani, în jurul cărora există încă discul proto-planetar. Două dintre acestea erau înconjurate de un disc compact, cu un diametru de circa 10-20 de UA (unități astronomice). Celelalte două aveau discuri protoplanetare extinse (diametru de 100-150 UA), ba chiar cu goluri radiale largi.
Ei bine, ipoteza amintită spunea că discurile proto-planetare compacte oferă o șansă mult mai mare pentru ca apa să fie purtată de corpuri cerești de mici dimensiuni în interiorul sistemului solar, comparativ cu discurile extinse. Și asta este exact ceea ce s-a observat prin intermediul telescopului spațial James Webb.
Practic, vorbim despre o descoperire uriașă. Însă e evident că ea nu este un adevăr absolut. Există și alte explicații pentru prezența apei pe Terra sau pe alte planete. Iar faptul că apa putea ajunge pe multiple căi, nu pe una singură, este și asta o certitudine.
Unele seisme de azi pot fi replici ale unor seisme majore petrecute cu sute de ani de urmă
La concluzia asta au ajuns doi cercetători, unul de la Universitatea din Wuhan, China, iar celălalt de la Universitatea din Missouri, SUA. Cei doi seismologi au semnat un studiu recent, publicat în Journal of Geophysical Research: Solid Earth, în care explică mecanismele care produc astfel de replici, pe perioade atât de mari de timp.
Până astăzi, se considera că este imposibil să faci deosebirea între replici sau seismele de mică intensitate care anunță unul major. Se pare însă că această graniță poate fi trecută, iar originea seismelor poate fi identificată.
În ordinea asta de idei, cei doi specialiști au analizat trei seisme majore care s-au petrecut pe continentul nord-american, toate cu magnitudinea de 6,5-8 grade pe scala Richter. Primul a avut loc în anul 1663, în regiunea Quebec, Canada.. Apoi, o serie de trei cutremure majore, petrecută între 1811 și 1812 în Missouri. Ultimul cutremur luat în calcul a avut loc în Charleston, Carolina de Sud, în anul 1886.
De ce aceste trei zone? Pentru că fiecare dintre ele se află la distanțe relativ mari față de locul de intersectare al faliilor tectonice. Implicit, seismele cu magnitudine mare sunt o raritate. Faptul că seisme de mai mică amploare, (minim 2,5 grade Richter) se petrec într-un areal situat la maxim 250 de kilometri de epicentrul fostelor seisme majore a ridicat niște semne de întrebare.
Apoi, autorii studiului subliniază că replicile se produc în apropierea epicentrului inițial, înainte ca seismicitatea să revină la normal. Astfel, spun ei, pot deosebi replicile de seismele care au alte cauze.
Iar rezultatele analizelor care au implicat nu doar magnitudinea, ci și distanța față de fostul epicentru, precum și perioada de timp în care ele s-au manifestat, a seismelor care au avut loc în regiunile amintite a arătat că unele dintre acestea constituie replici, așa cum spuneam, chiar și la sute de ani după seismele majore petrecute acolo.
Conform studiului, în zona Quebec, seismicitatea a revenit la cotele normale. Implicit, niciunul dintre seimele moderne nu mai are legătură cu cel petrecut în secolul al XVII-lea. În schimb, 30% din seismele din Missouri și 16% din cele din Charleston reprezintă replici ale cutremurelor de mare magnitudine din trecut. O observația care, conform celor doi seismologi, poate ajuta la identificarea unui tipar și chiar la identificarea riscului producerii unor seisme în viitor.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
3
2
