Un limbaj străvechi, pierdut de mii de ani, a fost redescoperit în Turcia ● Astronomii au identificat o planetă unicat, pe care plouă cu nisip ● Pur entuziasm sau chiar a fost efectuată o descoperire arheologică majoră în Belgia?
Un limbaj străvechi, pierdut de mii de ani, a fost redescoperit în Turcia
O serie de cercetări arheologice efectuate în situl de la Hattușaș (circa 160 de kilometri est de Ankara), defuncta capitală a Imperiului Hitit, a oferit una dintre cele mai importante descoperiri ale ultimilor ani în acest domeniu. Este vorba despre plăcuțe de lut, acoperite cu scriere cuneiformă hitită, care trădează o altă limbă decât cea hitită. O limbă dispărută de peste trei milenii și despre care nu s-a știut absolut nimic până în prezent.
Arheologii din cadrul Universității din Würzburg, Germania, și de la Institutul German de Arheologie din Istanbul, cei care au coordonat campaniile de săpături din ultimii ani, susțin că monarhii hitiți au cerut ca în uriașa bibliotecă de la Hattușaș să fie documentate toate credințele religioase și toate limbajele și dialectele supușilor lor, de pe întreg întinsul imperiului. O inițiativă rară la acea vreme, având în vedere că vorbim despre o perioadă de acum circa 4.000 de ani.
Intenția lor a fost de păstra tradițiile locale sub forma unor documente scrise, dar care, în ciuda grafiei hitite, să fie relatate în limba originală. Astfel, până acum, specialiștii au reușit să identifice printre cele peste 30.000 de plăcuțe cu scriere hitită scoase la lumină până în prezent, existența a cinci grupuri etnice diferite.
Ultimul dintre ele, cel identificat recent, a fost numit de specialiști drept „limbajul Kalasmaic”, după numele unei așezări dispărute din nordul Anatoliei, dar care apare pomenită în textele hitite din acea perioadă. De altfel, chiar în scrierea originală, el este definit ca „limbajul de pe pământurile din Kalasma”.
Până în acest moment, limbajul nu a fost descifrat, însă pare unul de origine indo-europeană, ca și hitita (hitita fiind considerată cea mai veche limbă indo-europeană cunoscută). Important este însă faptul că hitiții documentau chiar și cele mai obscure dialecte din imperiul lor, iar asta le dă speranțe specialiștilor că vor identifica și altele. Ei susțin că, dat fiind relieful muntos și greu accesibil al zonei, o izolare a anumitor comunități era inevitabilă.
Iar izolarea ar fi dus la nașterea unor dialecte locale. Chiar dacă acum este confirmată, grație textelor hitite, existența a cinci dintre ele, cercetătorii germani sunt de părere că ar fi putut exista cel puțin 30 de astfel de dialecte. Iar un exemplu recent adus în discuție de ei este zona Caucazului, tot o zonă muntoasă în care, în prezent, exista circa 40 de dialecte locale.
Arheologii sunt încrezători că, în timp, nu doar că vor descifra aceste limbaje dispărute, fapt ce va aduce detalii complet necunoscute nouă despre lumea de atunci, dar și că vor identifica altele. Anual, sunt descoperite în jur de 30-40 de plăcuțe cu scriere hitită în ceea ce pare a fi una dintre cele mai mari biblioteci din vremea respectivă, cea din capitala Imperiului Hitit. Însă, dat fiind faptul că numărul specialiștilor care le pot citi este unul infim, cercetarea se desfășoară anevoie.
Ca un detaliu, existența Imperiul Hitit, marele rival al Egiptului Antic, nu era cunoscută decât din scrierile biblice și din textele egiptene ale vremii. De abia în secolul al XIX-lea au fost descoperite și primele urme palpabile ale acestui imperiu dispărut acum circa 3.200 de ani, dar care a avut o influență uriașă asupra istoriei omenirii. De ce spun asta? Numai și pentru că, așa cum probabil știați deja, hitiții au fost cei care au inventat tehnica prelucrării fierului, o invenție cu implicații fundamentale în tot ceea ce a însemnat evoluția ulterioară a civilizației umane.
Astronomii au identificat o planetă unicat, pe care plouă cu nisip
Wasp-107b este o planetă atipică din multe puncte de vedere. Descoperită în anul 2017 prin intermediul telescopului spațial James Webb, planeta a atras inițial atenția atât prin dimensiunile sale, cât și prin luminozitatea sa. Motiv pentru care, mai în glumă, mai în serios, a fost botezată și planeta „de vată de zahăr”.
Studiile ulterioare au arătat însă că Wasp-107b este o planetă unicat, cel puțin până în acest moment. Cu o masă similară cu a lui Neptun, dar cu dimensiuni apropiate de cele ale lui Jupiter, planeta aflată la circa 200 de ani lumină față de Terra are o atmosferă cel puțin bizară. Asta s-a putut observa în urma analizei modului în care lumina este filtrată de atmosfera planetei în cauză.
Dat fiind faptul că fiecare element chimic din atmosfera unei planete absoarbe diferit undele de lumină, se pot identifica tipurile de gaze din componența acesteia. În cazul de față este vorba despre dioxid de sulf, vapori de apă și, cel mai important, nisip silicios.
Autorii studiului publicat în revista Nature subliniază faptul că atmosfera planetei Wasp-107b prezintă un ciclu similar cu cel al apei din atmosfera terestră. Numai că aici este vorba despre nisip. Pe scurt, luând în considerare faptul că temperaturile de pe Wasp-107b depășesc 1.000 de grade Celsius, nisipul este transformat în vapori în straturile inferioare ale acesteia. Pe măsură ce aceștia încep să urce, temperaturile mai scăzute duc la formarea unor granule microscopice de nisip care cad ulterior asemenea unei ploi. Apoi, ciclul se reia.
Chiar dacă nu este o planetă capabilă să găzduiască forme de viață, cel puțin nu așa cum le știm noi, cercetătorii rămân optimiști. Inclusiv o planetă ca Wasp-107b, care trădează o diversitate uriașă a formelor pe care le pot avea planetele din Univers, poate oferi, conform specialiștilor care semnează studiul, surprize din acest punct de vedere. Doar că viața, dacă ea chiar există acolo, ar fi total diferită de ceea ce cunoaștem noi pe Terra.
Pur entuziasm sau chiar a fost efectuată o descoperire arheologică majoră în Belgia?
Circa 300 de vârfuri de silex, cu dimensiuni reduse și cu o vârstă de aproximativ 30.000 de ani, au fost scoase la lumină în situl paleolitic de la Maisières-Canal, sudul Belgiei. Până aici nimic deosebit. Însă arheologii de la Universitatea din Liège susțin că descoperirea este una în măsură să rescrie, fără a folosi cuvinte mari, unul dintre aspectele fundamentale ale evoluției tehnologice ale speciei noastre.
Mai exact, susțin specialiștii belgieni, care au și publicat un articol în sensul ăsta în revista Nature, vârfurile prezintă fracturi și urme de impact care trădează existența unor aruncătoare de suliță sau chiar a arcurilor. Ce e așa de deosebit la informația amintită? Ei bine, aruncătoarele de suliță au apărut abia acum aproximativ 17-18.000 de ani, după cum o arată descoperirile din Peștera Placard, sau situl Combe Saunière, ambele din sudul Franței. Nicio altă dovadă a existenței lor nu a fost descoperită la date anterioare. Evident, asta nu înseamnă că ele nu puteau fi inventate cu mult înainte de această dată. Dar, așa funcționează știința, ai nevoie de dovezi certe pentru a confirma o ipoteză și a o transforma în teorie.
Practic, specialiștii belgieni își bazează afirmațiile strict pe modul în care apar fracturile și urmele de impact de pe vârfurile cu pricina. Nu au nicio urmă a vreunui aruncător de suliță. Iar asta a ridicat deja multe semne de întrebare în rândul comunității științifice precum și un val de reticență față de concluziile studiului. Cu atât mai mult, susțin contestatarii, cu cât autorii studiului din Nature au omis în bibliografia lor studiile și interpretările anterioare asupra cazului cu pricina. Iar ăsta este un mare minus pentru ei.
Faptul că un preistorician precum francezul Ludovik Slimak le-a sărit în ajutor nu pare să îi ajute prea mult. Slimak, un nume arhicunoscut în lumea preistoricienilor, a reușit să iasă în lumina reflectoarelor în ultimii ani prin niște afirmații cel puțin controversate, dar și prin unele interpretări care s-au dovedit eronate ulterior.
Spre exemplu, în anul 2011, Slimak susținea într-un articol publicat în revista Science, că a identificat urme ale Omului de Neanderthal în apropierea Cercului Arctic, în situl rusesc de la Bizovaia, asta la peste 1.000 de kilometri nord față de orice așezare cunoscută a acestor hominizi, dar și la o vârstă de 30.000 de ani, cu 10 milenii peste data prezumptivă a dispariției lor. Urmele constau în piese litice descrise de acesta ca aparținând culturii musteriene, cultura Omului de Neanderthal. Ulterior, s-a dovedit că piesele în cauză aparțin mai degrabă unei culturi de tranziție, numită Szeletian și, cel mai probabil, sunt o creație a lui Homo sapiens.
Ulterior, în anul 2022, Ludovik Slimak a semnat un studiu publicat în PlosONE în care afirmă că, nici mai mult, nici mai puțin, Homo sapiens a ajuns în sudul Franței acum cel puțin 54.000 de ani, navigând pe Mediterana din Orientul Mijlociu, și nu doar că a făcut-o, ci a adus în fieful neanderthalian arcul, o invenție a cărei istorie cunoscută nu depășește 9.000 - 12.000 de ani. Cum spuneam, poate fi o invenție mai veche, dar e nevoie de dovezi certe pentru a confirma o atare ipoteză. În ce îl privește pe Slimak, am spus suficient pentru a sublinia că omul este destul de controversat în mediul științific.
Revenind la problematica vârfurilor din Belgia, ea rămâne încă în coadă de pește. Chiar dacă autorii studiului se declară convinși că ele erau montate pe sulițe ușoare sau pe săgeți care erau propulsate cu aruncătoare de suliță sau cu arcuri, dovezile prezentate de ei sunt însă prea puțin convingătoare. Cum spunea și Carl Sagan: „orice afirmație excepțională are nevoie de dovezi excepționale”. Iar aici nu e cazul. Prin urmare, până la o dovadă clară, rămânem cu istoria general acceptată a acestei invenții, cea de 17.000 - 18.000 de ani.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
1
17
