Un mister cosmic? De ce nu există sateliți gazoși? ● Hrana fermentată, nu cea gătită, ar fi dus la dezvoltarea creierului uman ● Când au pierdut țânțarii masculi abilitatea de a se hrăni cu sânge?
Un mister cosmic? De ce nu există sateliți gazoși?
Răspunsul la o astfel de întrebare pare destul de simplu. Există și sateliți gazoși. Măcar teoretic. Este adevărat că nu există sateliți de acest gen în sistemul nostru solar și nici în majoritatea celor cunoscute de noi. De fapt, subliniază Space.com, nu există decât două cazuri cunoscute, dar și acestea controversate.
În principiu, din ceea ce știm noi despre formarea sistemelor solare și a planetelor gazoase, există două modalități prin care astfel de corpuri cerești pot lua naștere.
Primul, cel al acumulării, sau al acreției, este cel care a și dat naștere planetelor gazoase din sistemul nostru solar. Mai exact, din discul protoplanetar care exista în jurul unei tinere stele, prin metoda acumulării treptate iau naștere atât planetele solide, cât și cele gazoase. Pe măsură ce nucleul solid devine suficient de masiv, acesta începe să atragă gazele din jur. Și aici depinde de cantitatea de gaz și de praf cosmic existentă în discul respectiv.
A doua metodă este cea similară formării unei stele. Este vorba despre o aglomare mare de praf și gaz cosmic care colapsează sub propria forță a gravitației. Cu cât mai mic volumul, cu atât mai concentrată este cantitatea de gaz și praf, iar procesul prin care excesul de căldură este îndepărtat devine relativ ineficient.
În ambele variante, gazul cosmic este atras de acești giganți gazoși. Iar în teorie, lunile gazoase nu pot exista, cel puțin raportat la acest mod de formare al corpurilor cerești. Nu poate fi luat în calcul nici varianta în care, asemeni Lunii, un satelit gazos să se formeze în urma impactului planetei mamă cu un alt corp ceresc. În principiu, orice corp ceresc care intră în contact cu o gigantă gazoasă este absorbit de ea.
Și aici apare a doua variantă a formării unui satelit. Cel al capturării. În propriul nostru sistem solar avem exemplul planetei Marte, planetă ai cărei sateliți, Phobos și Deimos, sunt corpuri cerești capturate de forța gravitațională a planetei. Asta se bănuiește că s-a întâmplat și cu cei doi sateliți gazoși amintiți mai devreme.
Kepler 1625b-i și Kepler 1708b-i sunt doi sateliți gigantici care orbitează două planete gazoase cu mult mai mari decât ei. Iar în lipsa oricărei ipoteze care să explice formarea lor, se presupune că, la un moment dat, au fost capturați.
Așa cum subliniam, această ipoteză are o hibă. Anume că sateliții în cauză să nu fie sateliți în adevăratul sens al cuvântului, ci parte a unui sistem planetar binar. Însă ambele variante sunt doar speculații în acest moment, iar pentru cercetarea și înțelegerea originii lor va trebui să mai așteptăm o perioadă.
Hrana fermentată, nu cea gătită, ar fi dus la dezvoltarea creierului uman
Un grup de cercetători din Franța și SUA a semnat recent un studiu inedit care a apărut în revista Communications Biology, studiu în care aceștia susțin că mâncarea fermentată a avut un rol fundamental în dezvoltarea creierului, cu mult mai important decât hrana gătită.
Studii anterioare arătau cum creierul uman s-a dezvoltat constant de la apariția genului Homo acum circa 2,4 milioane de ani, și asta în timp ce colonul uman s-a redus cu aproape 74% față de cel al altor primate. Iar cele două modificări, spun specialiștii amintiți, au venit la pachet.
Fermentația are loc în organismul animal. Este una dintre metodele acestuia de a extrage nutrienții din hrană. Procesul, așa cum știm toți, are loc și în afara organismului, sub acțiunea bacteriană. Iar autorii studiului tocmai pe acest aspect pun accentul.
Hrana gătită necesita foc. Focul, la rândul său, necesita deja un creier complex, unul pe care primii reprezentanți ai genului Homo nu îl aveau. Hrana fermentată, în schimb, fiind produsă în mod natural, era disponibilă. Iar asta ar explica de ce acei indivizi de la începuturi ar fi început să dezvolte un creier mai mare în lipsa focului.
Hrana fermentată poate fi obținută relativ ușor. E suficient să o ascunzi într-o groapă pentru a o feri de prădători sau chiar de alți semeni. Probabil asta au făcut și primii indivizi din genul Homo. Hrana fermentată ar fi dus evolutiv la micșorarea sistemului intestinal. Iar astea înseamnă mai puțină energie consumată de acesta, în timp ce tot mai multă energie era oferită de hrană. Surplusul de energie ar fi fost astfel folosit de creier.
De aici, totul a devenit mai simplu, căci un creier mare le-a permis oamenilor să fermenteze hrana intenționat, ba chiar să o gătească la foc. Iar de aici, pe același principiu, a rezultat un colon și mai redus, dar și un creier din ce în ce mai mare.
Când au pierdut țânțarii masculi abilitatea de a se hrăni cu sânge?
Este un fapt cunoscut acela că doar femele țânțarilor, și nici ele în cadrul tuturor celor peste 3.500 de specii care există în prezent, sunt hematofage. Ele sunt cele responsabile de răspândirea a numeroase boli în rândul oamenilor și al animalelor.
Masculii nu o fac, ei se hrănesc în special cu nectar, însă o descoperire de dată recentă indică faptul că și ei au fost, undeva în trecutul lor evolutiv, hematofagi. Este vorba despre o bucată de chihlimbar descoperită în Liban și care datează de la începutul Cretacicului. Asta însemnând acum circa 100 de milioane de ani.
Bucata de chihlimbar este importantă nu doar pentru că dovedește existența țânțarilor în acea perioadă (se estima că ei au apărut fie în Jurasic, fie în Cretacic), dar conține două exemplare de țânțari masculi perfect conservate. Atât de bine conservate încât au putut fi observate organele pe care aceștia le foloseau pentru a perfora pielea animalelor și pentru a se hrăni cu sânge.
Peste toate, descoperirea arată cu hematofagia are o istorie extrem de veche, una care este posibil să fi apărut în trecutul și mai îndepărtat al vieții. Cât despre întrebarea din titlu, cea legată de perioada în care masculii și-au pierdut abilitățile hematofage (și, mai ales, de ce au făcut-o), ei bine, ea este una la care nu poate răspunde nimeni în acest moment.
Nu o poate face pentru că în istoria țânțarilor există o așa numită descendență fantomă. Una care, dacă luăm în considerare prezumptiva lor apariție în Jurasic, ar însemna că se întinde pe circa 90 de milioane de ani. 90 de milioane de ani în care noi nu avem niciun fel de date despre evoluția acestor insecte.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
