Ne-ar putea salva o stea străină de la extincție? ● Cunoștințele inginerești ale populațiilor neolitice continuă să uimească ● Țiparii electrici își pot modifica genetic victimele
Ne-ar putea salva o stea străină de la extincție?
Peste circa un miliard de ani (da, mai devreme decât se estimase), temperatura Soarelui va ajunge atât de mare încât va fi capabilă să evapore oceanele de pe Terra. Viața, evident, nu va mai exista. Nu că ar fi fost vreo mare diferență dacă se întâmpla peste 4 miliarde de ani.
Dacă nu găsim vreo cale de a coloniza alte corpuri cerești, și dacă ne place să credem, împotriva tuturor conceptelor evolutive, că vom rămâne aceeași specie timp de atâta amar de vreme, soarta omenirii pare pecetluită.
Nu trebuie să vă panicați însă de pe acum. Mai există o variantă prin care putem scăpa, și asta fără a părăsi Terra. Cel puțin așa susține un grup de astronomi din Franța și SUA, într-un studiu pe care l-a dat spre publicare în revista Monthly Notices of the Royal Astronomical Society.
Și spun autorii studiului că au realizat 12.000 de simulări computerizate pentru a vedea ce se întâmplă în situația în care o stea va trece la o distanță de maxim 100 de unități astronomice (circa 15 miliarde de kilometri) față de Terra.
Rezultatele au arătat că sistemul nostru solar este unul deosebit de stabil. În 92% dintre cazuri nu va fi afectat în niciun fel de trecerea unei stele. Există însă 0,28% șanse ca o astfel de stea să tragă Terra spre o zonă cu o temperatură care să permită existența vieții. Problema ar fi că, în alte simulări, Terra ajunge fie în norul Oort, la circa trei ani lumină față de poziția actuală, fie va ajunge o planetă rătăcitoare prin spațiul interstelar.
Iar ultimele variante, indiferent cât de rele par, nu fac parte nici pe departe din cel mai rău scenariu. Este mai ușor să încălzești o planetă, decât să o readuci la viață după ce a fost pârjolită. Iar dacă o planetă păstrează o atmosferă de hidrogen, chiar dacă plutește în spațiul interstelar, poate păstra inclusiv o temperatură care să permită existența apei lichide la suprafață.
Alte variante pe care le arată simulările ar fi acelea în care Terra iar este atrasă de o stea străină, dar sfârșește izbindu-se de Venus sau chiar de propria Lună. Scenarii în care nici nu mai are rost să mai facem și alte calcule.
Pe scurt, există o șansă de 1% ca o stea să treacă la o distanță de maxim 100 de UA față de Terra, în următorul miliard de ani. Șansele ca să fim aruncați pe o orbită nouă care să permită existența vieții așa cum o știm noi sunt de una la 350. Adică avem o șansă din 35.000 pentru a fi salvați de o stea străină. Nu este cea mai bune șansă pe care o avem, e adevărat, dar de asta e important să fiți optimiști căci... e o șansă.
Cunoștințele inginerești ale populațiilor neolitice continuă să uimească
Dolmenul de la Menga, din apropierea orașului Malaga (sp. Dolmen de Menga), a devenit cunoscut încă din secolul al XIX-lea, atunci când s-au efectuat și primele cercetări în zonă. Și de atunci, până azi, a rămas ca unul dintre cele mai impresionante complexe funerare neolitice.
32 de blocuri megalitice au fost folosite pentru a crea structura mortuară din subteran. Cele mai grele blocuri ajung la greutăți de 100-200 de tone, fapt ce face ca megaliții de acolo să fie unii dintre cei mai masivi care au fost mutați într-o astfel de perioadă de timp (cca. 5.600-5.800 de ani). Chiar și astfel, nu sunt cele mai mari blocuri de piatră care au fost transportate în neolitic. Această performață aparține culturii Joseon din Coreea de Sud care, acum circa 4.300 de ani, a ridicat dolmene cu blocuri de piatră care ajung și la 300 de tone.
De altfel, practica dolmenelor a fost una larg răspândită în perioada neolitică, până în epoca bronzului, iar urme ale unor astfel de monumente se regăsesc din vestul Europei și până în Africa sau Asia. Numai în Coreea de Sud se regăsesc circa 40.000 de dolmene, dintr-un total global de aproape 80.000.
Revenind la dolmenul de la Menga, acesta a intrat din nou în atenția specialiștilor spanioli, specialiști care au dorit să identifice sursa materiei prime. În studiul aferent publicat în revista Nature, cercetătorii subliniază că, la fel ca în cazul celor mai multe dintre monumentele megalitice din neolitic, sursa se afla în imediata apropiere. În cazul de față, la circa un kilometru distanță.
Altceva a frapat însă. Anume tipul rocii. Este vorba despre calcarenit, o rocă sedimentară cunoscută pentru fragilitatea sa. Iar specialiștii de azi susțin că transportul unor blocuri uriașe de calcarenit, așa cum sunt cele din structura dolmenului de la Menga, ar fi fost extrem de greu de realizat fără a le deteriora. Iar exemplul cel mai bun este al blocului care formează plafonul și a cărui greutate este estimată la circa 150 de tone.
Dat fiind faptul că blocurile nu au suferit fracturi sau alte tipuri de deteriorări implică un nivel de cunoștințe inginerești pe care mulți nu le-ar fi crezut posibile în neolitic. Autorii studiului susțin că ele nu ar fi putut fi sculptate și mutate fără ajutorul unor schele, a unor sisteme de tip cabestan, fără funii solide și fără o planificare temeinică prealabilă.
Mai mult, dolmenul a fost construit astfel încât să se alinieze cu munții din fața sa, iar lumina să poată pătrunde printr-un tipar complex în camera mortuară. În ce privește pe cei pentru care a fost ridicată construcția funerară, se presupune că aparțineau unor elite ale acelor vremuri. La momentul deschiderii dolmenului, în secolul al XIX-lea, au fost identificate în interior sute de schelete umane.
Țiparii electrici își pot modifica genetic victimele
Un țipar electric poate produce șocuri electrice cu o tensiune de până la 860 de volți, suficient cât să pornești un utilaj electric. Este cea mai mare tensiune electrică pe care o poate elibera vreun organism. Însă efectele unor astfel de șocuri au implicații mult mai mari decât se bănuia până acum.
Asta a dovedit-o un grup de biologi de la Universitatea din Nagoya, Japonia, atunci când a observat că, în teste de laborator, șocurile electrice produse de un țipar amazonian au modificat genetic larvele mai multor specii de pești.
În studiul care a apărut în revista PeerJ, cercetătorii niponi susțin că au observat un fenomen care, până acum, nu fusese obținut decât în condiții de laborator. Este vorba despre electroporație, un proces prin care sunt deschiși pori temporari în piele, pori prin care pătrund proteine sau ADN din mediul înconjurător către celule.
Ei suspectau faptul că șocurile electrice produse de țipari au acest efect asupra animalelor care se află în raza lor. Pentru a verifica ipoteza, au introdus în apa unui bazin o soluție pe bază de ADN care ar fi permis unor pești zebră să devină fosforescenți în cazul în care aceștia ar fi absorbit ADN-ul străin sub efectul șocurilor unui țipar. Fapt care s-a și întâmplat.
Chiar dacă țiparii nu produc un flux continuu de energie, ca în cazul dispozitivelor electrice, ei pot permite electroporația, iar asta poate modifica structura genetică a unui organism.
Implicațiile sunt dincolo de orice imaginație, dacă ne raportăm la știința convențională, afirmă oamenii de știință japonezi. Ei sunt de părere că, printr-o astfel de descoperire, se deschide un capitol complet nou în ceea ce înseamnă complexitatea vieții și a modului în care aceasta se poate transforma.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
3
4
