Pe Marte există atât de multă apă, încât ar putea acoperi întreaga planetă ● Una dintre legile fundamentale ale evoluției a trebuit să fie modificată ● Creșterea temperaturilor globale ar putea reduce durata medie de viață
Pe Marte există atât de multă apă, încât ar putea acoperi întreaga planetă
Ceea ce se bănuia încă din anul 2007, atunci când sonda Mars Express a Agenției Spațiale Europene a trimis primele date cu privire la posibilitatea existenței unor uriașe depozite de gheață pe Marte, a fost confirmat recent de specialiștii ESA.
Mai exact, în zona ecuatorială marțiană există o cantitate de-a dreptul uriașă de gheață. Atât de multă încât, dacă s-ar topi, ar putea acoperi întreaga planetă cu un ocean cu adâncimea de 1,5-2,7 metri. Datele oferite în anul 2007 de radarul MARSIS aflat la bordul sondei, un dispozitiv capabil să identifice structuri geologice subterane, a indicat mai multe formațiuni de amploare în zona ecuatorială marțiană.
Acestea au o grosime de circa 3,7 kilometri și se află sub sute de metri, poate chiar kilometri întregi, de cenușă vulcanică și praf. De asta, cercetătorilor le-a fost greu că confirme descoperirea într-o primă fază. Analizele ulterioare au confirmat însă supoziția inițială. Mai mult, au oferit un tablou greu de imaginat în urmă cu doar câțiva ani.
Nu doar că sub solul marțian de la ecuatorul planetei există ghețari uriași, dar aceștia se întind pe distanțe de cel puțin 5.000 de kilometri. Este, de departe, cea mai mare cantitate de gheață descoperită vreodată pe Marte.
Există însă și un aspect negativ. Chiar dacă este situată într-o zonă relativ accesibilă pentru viitoarele misiuni cu echipaj uman, posibil chiar pentru o bază permanentă, gheața de la ecuatorul marțian nu va fi accesibilă decât peste decenii bune. Dat fiind faptul că se află sub sute de metri de praf și cenușă vulcanică solidificată, ea este aproape imposibil de valorificat în viitorul apropiat.
În schimb, ne poate oferi o imagine destul de clară a modului în care Marte arăta în trecut. Specialiștii susțin că „vinovată” de apariția ghețarilor subterani a fost înclinarea axială a planetei, în prezent de 25 de grade. De-a lungul istoriei Planetei Roșii, aceasta a oscilat haotic (între 10 și 60 de grade), fapt care a dus la înghețuri și dezghețuri repetate.
Atunci când oblicitatea permitea polilor să fie mai aproape de Soare decât ecuatorul, așa cum este în prezent, cantitatea uriașă de apă de la ecuator îngheța. În timp, ghețarii astfel formați au fost acoperiți de praf și așa au rămas până azi.
Descoperirea explică și formațiunile geologice ciudate observate anul trecut de roverul chinezesc Zhurong. Acestea constau în terase formate de apă acum circa 400.000 de ani, acolo unde apa nu ar fi existat.
Una dintre legile fundamentale ale evoluției a trebuit să fie modificată
Regula Cope-Depéret, numită astfel după doi paleontologi din secolul al XIX-lea, Edward Cope și Charles Depéret, susținea că multe grupuri animale tind să își mărească dimensiunile corporale de-a lungul timpului. Fapt dovedit de numeroase exemple fosile.
A existat însă o bizarerie, una care părea să contrazică regula amintită. Cea a speciilor care tind să își reducă dimensiunile corporale de-a lungul milioanelor de ani. Și nu vorbim despre cazul nanismului insular, fenomen ale cărui cauze (lipsa resurselor pe un spațiu limitat) sunt bine cunoscute.
Iar un exemplu des folosit în acest sens a fost cel al cailor de Alaska (Equus alaskae), o specie preistorică acum dispărută, în care membrii speciei și-au redus dimensiunile până la cele ale unui ponei din zilele noastre. Asta după ce caii au avut o evoluție de milioane de ani, din strămoși de dimensiuni reduse, și în care au părut să urmeze regula Cope-Depéret.
Un studiu publicat recent în revista Communications Biology de către un grup de cercetători din Marea Britanie și Austria oferă însă o explicație pentru această aparentă anomalie și, evident, o ajustare a regulii evolutive amintite.
Autorii studiului susțin că au folosit un model computerizat în care au creat mai multe simulări ale evoluției diferitelor forme de viață dintr-un strămoș comun, în medii și condiții diferite, pentru a putea oferi o explicație bizarului mix de tipare evolutive care există la nivel fosil.
Astfel, au putut identifica trei reguli care influențează fluctuațiile dimensiunilor corporale, două dintre acestea susținând regula Cope-Depéret, în timp ce ultima o neagă. Sau, mai bine spus, o completează.
Primul tipar este cel în care competiția dintre specii are loc în aceeași nișă cu resurse abundente și în care riscul de extincție este scăzut. Iar un exemplu în acest sens este cel al anumitor animale marine, care și-au mărit dimensiunile corporale constant, de-a lungul milioanelor de ani. În acest caz s-a ajuns la un echilibru în care, pur și simplu, nu a mai fost nevoie de o dezvoltare corporală ulterioară.
Un al doilea tipar evolutiv intervine în situația în care riscul de extincție este crescut. Spre exemplu, organismele care evoluează pentru a deveni prădători de top. Pe măsură ce își măresc dimensiunile corporale, speciile acestea au din ce în ce mai puțini membri. Iar asta crește considerabil riscul dispariției speciei. Odată ce o astfel de nișă se golește, alte organisme vor evolua pentru a lua locul celei dispărute. Și o vor face până când vor ajunge în aceeași capcană evolutivă. O ciclicitate care confirmă regula Cope-Depéret.
Cel de al treilea tipar, și cel care se opune regulii citate, este cel în care concurența pentru resurse într-o nișă ecologică este foarte mare. Anumite specii tind să își reducă dimensiunile corporale pentru a putea eficientiza raportul hrană-energie. Mai exact, se adaptează la o cantitate redusă de resurse.
Și aceasta se poate dovedi o capcană evolutivă, susțin specialiștii. Odată pentru că speciile cu dimensiuni corporale reduse tind să devină prada carnivorelor. Apoi, pentru că se pune o presiune uriașă pe ele din partea speciilor care concurează pentru aceleași resurse. Iar asta poate duce, din nou, la extincție. Așa cum s-a întâmplat în cazul cailor de Alaska.
Practic, există doi factori cheie, competiția și riscul de extincție, care pot influența tiparele evolutive. Iar cercetătorii au creat combinații între acestea. Concluzia, în urma studiului lor, este că regula Cope-Depéret se aplică fie în cazul unei concurențe reduse și a unui risc scăzut de extincție, fie în scenariul în care riscul de extincție este crescut. Regula nu mai este valabilă atunci când competiția pentru resurse este uriașă, iar lipsa unui echilibru duce în final la dispariția speciilor vulnerabile.
Creșterea temperaturilor globale ar putea reduce durata medie de viață
Unul dintre efectele nefaste ale creșterii temperaturilor ar fi acela al reducerii mediei de viață cu circa șase luni, se arată într-un studiu publicat în PLOS One Climate, de către Amit Roy, un cercetător de la Universitatea de Știință și Tehnologie din Shahjalal, Bangladesh.
Pentru a ajunge la concluzia asta, Dr. Roy a analizat date din 191 de țări, pe o perioadă cuprinsă între 1940 și 2020. Între aceasta a urmărit cantitatea medie de precipitații, creșterea temperaturilor și media de viață a indivizilor din țările respective.
Iar rezultatele arată că, deși durata medie de viață a crescut constant în acest interval, creșterea temperaturilor cu un grad a scăzut această durată, tot în medie, cu șase luni. Factorii sunt diverși, și merg de la nenumărate afecțiuni direct corelate cu nivelul ridicat al temperaturilor, până la dezastrele naturale provocate de acestea.
Mai mult, autorul studiului susține că problema este una gravă și că se poate acutiza pe fondul viitoarelor creșteri ale temperaturilor. Iar în sensul ăsta, el chiar vorbește despre o criză globală a sănătății și despre nevoia urgentă a unor măsuri care trebuie luate de guvernele lumii, pentru a-și proteja cetățenii.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
1
19
