Două anomalii uriașe din mantaua terestră ar fi părți ale unei planete dispărute ● Un paradox spațial. Cum ar putea piticele albe să aibă planete, ba chiar habitabile ● Incendiile de vegetație au efecte pe care de abia începem să le descoperim
Două anomalii uriașe din mantaua terestră ar fi părți ale unei planete dispărute
Imaginile cu structura interioară a Terrei, obținute prin măsurarea undelor seismice, au arătat că în mantaua Terrei există două „anomalii”, două zone uriașe, de mărimea unui continent, care au o densitate diferită față de restul mantalei terestre.
O echipă internațională de cercetători din SUA, China și Marea Britanie susține într-un studiu publicat în revista Nature că anomaliile în cauză ar fi urmele planetei dispărute, Theia. Originea lor ar data de acum 4,5 miliarde de ani, la doar 100 de milioane de ani după formarea terei primordiale, cunoscută și ca Gaia.
Impactul dintre cele două planete ar fi dus atunci nu numai la formarea Lunii, ci și la scufundarea unei părți a Theiei în mantaua terestră. Practic, cele două anomalii despre care pomeneam.
Ideea este că existența celor două zone atipice, cu o densitate cu 2,5-3% mai mare decât a restului mantalei, este cunoscută de decenii bune. Noutatea studiului constă în explicația dată apariției lor.
Cum deja v-ați obșinuit, specialiștii au realizat simulări computerizate care să arate modul și urmările impactului dintre două planete similare cu Gaia și Theia. Iar rezultatul a fost cel expus mai sus. Mai exact, parte din Theia s-a pulverizat și a ajuns în spațiu, acolo unde a dat naștere Lunii.
Restul, constând în materie lichefiată, s-a scufundat în mantaua planetei formate din ciocnirea celor două, formând un strat care a înconjurat nucleul. Cu timpul în urma mișcărilor de convencție din mantaua terestră, materia densă originară din Theia a fost coagulată sub forma celor două așa zis anomalii de azi.
Ipoteza specialiștilor este susținută și de semnătura chimică a celor două anomalii, detectabilă sub forma materiei incadescente care iese uneori la suprafață. Iar semnătura este similară cu cea a Lunii, fapt care indică o origine comună acestora.
Practic, susțin autorii studiului, de asta Terra este unică deocamdată. Dacă ar fi să căutăm o planetă similară, ar trebui să căutăm una formată tot în urma impactului a două proto-planete. Iar un astfel de episod este crucial în istoria planetei noastre. Poate cel mai important în tot trecutul ei geologic. Fără el, lumea noastră nu ar fi existat.
Un paradox spațial. Cum ar putea piticele albe să aibă planete, ba chiar habitabile
O pitică albă reprezintă etapa finală a existenței unei stele medii. Prea mică pentru a se transforma într-o gaură neagră sau într-o stea neutronică, steaua care urmează să se transforme într-o pitică albă trece inițial prin așa numită etapă a gigantei roșii. Cam ceea ce se va întâmpla și cu soarele nostru.
Într-o astfel de etapă de expansiune, giganta roșie înghite sau distruge mare parte a planetelor din sistemul său solar. Cel puțin în cazul Soarelui, acesta se estimează că va avea o rază de 200 de ori mai mare decât în prezent, ceea ce înseamnă că va depăși orbita Terrei.
Ajunsă în etapa finală, giganta roșie se transformă într-o pitică albă, respectiv o stea reziduală, fără o masă suficientă pentru a mai putea genera fuziunea nucleară. Interesant este că astfel de pitice albe emit în continuare căldură reziduală. Și continuă să facă asta pentru miliarde de ani.
Iar cum căldura înseamnă tot căldură, teoretic, în jurul unei astfel de pitice albe ar trebui să existe o zonă habitabilă. Tot teoretic, giganta roșie care a precedat existența ei a distrus planetele pe care s-ar fi putut dezvolta viața. Sau asta se credea până acum. De ce?
Pentru că telescopul spațial TESS al celor de la NASA, proiectat pentru a depista exoplante prin metoda tranzitului, tocmai a identificat un astfel de paradox. O pitică albă, botezată WD 1856+534, care are în proximitatea sa, pe lângă un uriaș câmp de reziduuri cosmice rămase de la fostele sale planete... o planetă.
E adevărat că este vorba de o planetă similară lui Jupiter, dar totuși o planetă. Plus că mai e și în zona habitabilă. Iar dacă una singură a fost descoperită până acum, cu certitudine că astfel de paradoxuri există și în alte părți ale universului.
Plecând de la această idee, un cercetător din cadrul Departamentului de astronomie din cadrul Universității Columbia, SUA, David Kipping pe numele lui, a calculat probabilitatea existenței unor astfel de planete de tip Jupiter în preajma unor pitice albe. Rezultatul a fost de 0,37%. Puțin, dar dacă extrapolăm la cele 100 de miliarde de stele existente numai în Calea Lactee, numărul acestora crește exponențial.
Tot teoretic, ar putea exista și planete solide. Iar dat fiind faptul că ele ar putea orbita în zona habitabilă a piticei albe, cu o sursă de lumină și de căldură constante, este posibil ca pe unele să existe viață. Nu așa cum o știm noi, dar tot viață. Ah, și cel mai important, acea viață trebuie să fi reapărut după ce, inițial, prima sa variantă a fost probabil distrusă în momentul expansiunii gigantei roșii.
Incendiile de vegetație au efecte pe care de abia începem să le descoperim
În anul 2017, incendiile uriașe de vegetație din California ar fi lăsat în urmă între 0,7 și 2,4 miliarde de kilograme de cenușă. Iar o mare parte din această cantitate a ajuns în apele Oceanului Pacific. Fenomenul a dus la un serios semnal de alarmă, căci nimeni nu putea spune care ar fi efectele sale.
În consecință, cercetători de la mai multe universități și centre de cercetare din SUA au colectat mostre de cenușă din zonele afectate și le-au amestecat cu apă oceanică. După doar câteva zile, au analizat amestecul și au descoperit că în soluția respectivă apăruseră cantități importante de nutrienți, constând în azot, acid silic și diferite metale.
Pasul următor a fost să dilueze și mai mult amestecul cu apă de mare, apoi să introducă acolo microorganisme care se găsesc, în mod normal, în apele oceanului. Fitoplancton. Într-un timp relativ scurt, specialiștii au descoperit că numărul microorganismelor se dublase.
Teoretic, ăsta ar fi un aspect pozitiv, care ar putea duce la creșterea cantității de hrană la baza lanțului trofic, pe același principiu pe care cenușa poate fi un bun fertilizator pentru terenurile agricole. Lucrurile nu sunt însă chiar atât de roze.
Nu sunt pentru că unele microorganisme sunt toxice. Iar o explozie a numărului lor ar putea duce la dispariția unui număr necunoscut de vietăți marine și de păsări. Asta tot la nivel teoretic.
Și ar mai fi o problemă. Dat fiind faptul că rezultatele studiilor de abia încep să apară, este încă neclar ce efecte pot avea astfel de incendii. Dar e clar că au efecte. Mai ales că cenușa analizată a fost cea recuperată din zonele afectate. Care este compoziția chimică a cenușii care a fost purtată de fum și de vânt în ocean, asta nu s-a aflat încă.
Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!
Sursa foto: profimediaimages.ro
1
12
